Jocul surselor


1994. Eric-Emmanuel Schmitt este în primul rând scriitor de teatru sau scenarist de film. Debutul şi-l face prin teatru, primul premiu îl primeşte pentru teatru. Abia după trei ani de scris piese de teatru face trecerea către roman. Secta egoiştilor este încercarea (aşa o încercare că primeşte Prix du premier roman în 1995). Trebuie să recunosc că a fost interesant ca un prim contact cu autorul să fie tocmai prin debutul său în roman. De ce? Pentru că mă tentează să văd cum va fi el în următoarele romane, chiar dacă ce am citit în alte părţi mă face să mai stau niţeluş pe gânduri.

Trecerea spre roman este interesantă. O dată pentru că Schmitt evidenţiază chiar statutul dramaturgului în mentalul contemporan şi povesteşte cum, felicitându-l pentru succesul în teatru, lumea îl încuraja să devină „serios”, să scrie romane. Şi o dată pentru că este un motiv ca el să teoretizeze scriitura romanescă:

Longtemps, le roman me fit peur. Je ne savais que faire de la liberté qu’il donne, je craignais qu’elle ne devînt licence. Je peinais à trouver ma mesure; chaque feuille était déchirée par mes questions. Pourquoi consacrer une ligne à une description? Pourquoi pas un paragraphe? Une page? Dix pages? Comment régler le débit de mon encre? scrie pe site-ul său

Ei bine, un scriitor care recunoaşte stângăcia de a scrie proză. Şi, paradoxal, această stângăcie nu se vede în stilul său, în forma finită. În plus, experienţa teatrului parcă aduce un plus cinematografic scenelor, descrierilor.

Două realităţi

Personajul romanului este un cercetător care într-o zi, din întâmplare, descoperă un filozof al secolului al XVIII-lea francez (perioada Enciclopediei şi a filozofilor) care vorbise despre metafizica egoismului. Am uitat să precizez: Eric-Emmanuel Schmitt a absolvit École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Deci sursele filozofice vor fi la vedere, menţionate chiar, dar asta nu dăunează povestirii din moment ce naratorul este el însuşi om de ştiinţă. Pentru personaj începe căutarea: cercetătorul care se simţea singur printre lucrările lui începe să caute cât mai multe informaţii despre ineditul filozof, Gaspard Laguenhaert. Cu fiecare document care atestă prezenţa lui Gaspard, este (re)construită povestea acestuia. Acum începe jocul vocilor narative care este interesant numai pentru că aduce un amestec de stiluri: de la cel jucăuş al cronicii mondene (din secolul al XVIII-lea) până la dialoguri asemănătoare celor dintre Jacques şi Stăpânul (bine, eu îl ştiu cu originalul Maître şi l-am tradus după ureche) ai lui Diderot sau la confesiuni asemănătoare cu cele ale lui Rousseau (asta ca să rămânem în acelaşi secol cu presupusul personaj).

Filozofia lui Gaspard este simplă şi atrăgătoare la început (când filozoful este prezentat ca un tânăr monden excentric): tot ceea ce există în jurul meu este creat de mine, de simţurile mele, sunt sigur numai de propria mea existenţă, deci cei din jur există mulţumită mie. Pe măsură ce îl descoperim pe Gaspard (cronologic), personajul evoluează. Devine bogătanul nebun de care profită toţi, inclusiv rudele, pentru că el dă bani oricui cere, motivându-şi că voinţa lui a făcut ca cerşetorul să-i apară în cale. Apoi nebunul care se crede Dumnezeu, creatorul tuturor, şi intră în această postură în biserică sau se automutilează pentru a-i pedepsi pe muritori. Personajul serios de la început cade în ridicol şi unele pasaje mi s-au părut mai greu digerabile prin exagerarea lor.

O parte care mi-a plăcut însă a fost povestea de dragoste a lui Gaspard cu o ţigancă (yep, etnia rromă este omniprezentă), umanizarea personajului şi, totodată, demonizarea lui (în unele bucăţi acest Gaspard aminteşte de Dorian Gray). Iată un fragment aici:

O ţigancă înaltă ş mlădioasă se învârtea nebuneşte dinaintea unor bărbaţi înmărmuriţi. Avea pielea încinsă şi priviri pârjolitoare; era frumoasă de-l putea scoate din minţi şi pe diavol. (…) Cu o mişcare sălbatică de parcă ar fi fost posedată, fata îşi apucă fustele, le strânse în mâini, le mototoli, părea că se luptă cu o putere nemaivăzută care o pârjolea. Lovea pământul cu tălpile goale, trupul i se încorda cu fiecare lovitură de parcă voia să alunge înapoi în fundul pământului durerea aceea care o mistuia. Apoi mâinile îi ţâşniră în sus, astfel că dansul braţelor îl completă pe cel al picioarelor: castanietele pocneau, capul îi zvâcnea când într-o parte, când în cealaltă, pletele sălbatice îi acopereau chipul şi, fără să privească la nimeni şi la nimic, ci pierdută în transă, ţiganca invoca cerul. Sub braţele ei, o lână neagră şi strălucitoare le făcu pe femei să roşească de ruşine, iar pe bărbaţi, de dorinţă.

Dar cartea nu se opreşte aici cu jocul naraţiunilor. Epilogul este o scrisoare care dezvăluie adevăratul narator al întregii poveşti de până acum. Distruge orice cheie pe care încercasem să o dau lecturii, mai exact că acest Gaspard „trăia” în creatorii săi şi nu existase în realitate – căci ultima parte a istoriei sale este scrisă de însuşi naratorul nostru. Şi ce mândră eram eu să văd că acest filozof care credea că se află la originea tuturor lucrurilor devine el însuşi creatul unor fantezişti. Ei, bine, epilogul vine să schimbe totul, dar mă gândesc că şi-aşa am povestit cam mult şi nu vreau să stric finalul romanului pentru cei care s-or apuca să-l citească.

So…

Pentru o primă încercare de roman este drăguţ şi nimic mai mult: nu plictiseşte datorită schimbării tonului şi a poveştilor, surprinde în unele momente şi te pune pe gânduri în altele. Nimic excepţional, fără să fie totuşi o pierdere de timp.

Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiştilor, trad. Iustina Croitoru, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, 198 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.

2 gânduri despre &8222;Jocul surselor&8221;

  1. Singurul roman de Eric-Emmanuel Schmitt pe care l-am lecturat a fost „Copilul lui Noe”, și despre care, sincer nu îmi mai amintesc mare lucru. Parcă era inspirat dintr-o poveste reală despre un abate care salva copii de la atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial.
    Cred că stilul literar al lui E-E. Schmitt nu prea se potrivește cu gusturile mele, probabil din cauză că mie îmi plac intrigile pline de suspans și condimentate din plin cu aventuri. Tocmai de aceea nu mi-au plăcut nici cursurile din facultate care studiau literatura modernă și post-modernă.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s