Testul pudicităţii


1981. Este un roman licenţios – asta afli despre şi fără să-l citeşti –, dar scenele pe care Bruckner le construieşte (uneori lăsând senzaţia de gratuitate) trec dincolo de limite, testând cititorul. Deci, nu l-aş recomanda copiilor sau mamelor (în mintea mea simbolul clar al tabuului).  Şi este un roman despre cuplul modern, o temă generală a autorilor francezi contemporani (eu am în lectură recentă, ca din întâmplare, un Fréderic Beigbeder şi un Alexandre Jardin care tot asta au încercat să vândă).

Romanul urmăreşte, în două naraţiuni paralele (din păcate clar demarcate grafic, aş fi avut mai multă satisfacţie dacă naratorii s-ar fi confundat ca la Ernesto Sabato în Eroi şi morminte), două cupluri aparent diferite: Franz – Rebecca şi Didier – Béatrice. Interesant este că povestea cadru, care se petrece în 1980, este dezvoltată la bordul unui feribot care călătoreşte spre Istanbul, spaţiu prezentat încă de la începutul romanului ca unul în care viziunea despre lume se schimbă din cauza limitelor impuse. Se anticipează astfel, în oarecare măsură, finalul romanului. De altfel, dincolo de acest simbol subtil care ar putea să scape cititorului, deranjează anticipările îngroşate pe care Bruckner le poartă (încă de la început Franz este prezentat ca un personaj care îi va modifica parcursul lui Didier).

Cuplul

Viziunea despre cuplul modern pe care o oferă Bruckner are la bază relaţia identitate – alteritate. În fapt, întregul roman este unul al modalităţii în care imaginea despre sine poate fi influenţată de imaginea despre celălalt. Cuplul Franz – Rebecca este un cuplu prezentat în evoluţia sa. Din momentul în care cei doi se cunosc până în prezent. Cuvântul care i-ar defini pe cei doi este idealizare. Franz o idealizează pe Rebecca pentru imaginea pe care şi-o formează despre ea: iubita evreică reprezintă pentru arianul burghez o sfidare a istoriei, a rasei, a clasei. Cuplul este pentru început uitare de sine, exclusivism dus la extreme prin practici de sado-masochism, de urofilie sau scatofilie (partea şocantă a cărţii, în primul rând prin insistenţa descrierilor). Bruckner poate fi acuzat că exagerează în a descrie abjecţia umană. Eu am văzut în experienţele acestui cuplu încercarea de a se consuma, de a deveni unul – poate că este prea mult să amintesc de androgin, dar ideea principală este aceea de a împărţi totul cu celălalt, chiar dacă transpusă în vulgarităţi şi practici sexuale.

Cel care se trezeşte primul din iubire şi simte că tot ce era excepţional în povestea dintre ei s-a terminat este Franz. Începe o luptă de dominare a celuilalt în care, pentru început, bărbatul ocupă poziţia de superioritate. Dacă peste partea în care erau descrise intimităţile dezaxate dintre cei doi am trecut cu greu, peste partea în care Franz descrie cum a torturat-o psihic şi fizic pe Rebecca am trecut şi mai greu. Dintr-un singur motiv: ideea este clară, dar este mult prea îngroşată, este accentuată în mult prea multe pagini, obosind mintea şi plictisind ochiul. În această a doua etapă a cuplului, se vede în Rebecca femeia-sclav, poate o mai bună încarnare a poporului ei decât atunci când toate speranţele lui Franz erau construite pe identitatea ei etnică. Raportul de forţe va fi restabilit o dată cu paralizia lui Franz, acum Rebecca preia puterea conştientă fiind de acest lucru. Această fază în care unul dintre membrii cuplului este cel care domină, este şi faza în care identitatea sinelui este construită prin impactul lăsat asupra celuilalt: Franz se hrăneşte cu schimbările pe care le vede la Rebecca, prin răul pe care i-l face, la fel cum Rebecca se va hrăni din răzbunare (poate un plus are femeia care reuşeşte să se reclădească după ce fusese distrusă spiritual şi un minus are bărbatul care este prea preocupat de imaginea de sine în faţa celorlalţi – poate ţine tot de construcţia etnică a celor doi).

Ultima etapă a evoluţiei celor doi este aceea de contopire – cea aproape ideală, spre care aspirau încă de la început. Doar că aceasta va purta urmele parcursului tumultuos al celor doi (remarca este chiar a lui Didier: Îi suda un pact obscur de viciu şi de sânge, în ciuda duşmăniei dintre ei, ca pe cele două bucăţi ale unui cleşte). Amândoi marcaţi fizic rămân împreună iubindu-se. De data aceasta după ce s-au urât. Concluzia mea? Idealizarea este caracteristică iubirilor fulgerătoare (asta neînsemnând că ura este într-adevăr drumul spre ideal, pentru că cei doi sunt departe de a fi cuplul ideal pentru ceilalţi sau pentru cititori; dar în microuniversul lor reuşesc asta).

Cel de-al doilea cuplu, Didier – Béatrice, este unul anost, de intelectuali. Doi profesori în căutarea aventurii. Doi pasionaţi de cărţi. Este un cuplu format din doi oameni aduşi împreună de asemănările dintre ei, prin asta deosebindu-se în primul rând de celălalt cuplu. Pe ei i-aş băga sub căciula cuvântului platitudine, exact ceea ce Franz şi Rebecca s-au chinuit să elimine din relaţia lor. Singurul lor păcat – anticipat de Bruckner încă de la începutul romanului; să fie ăsta păcatul scriitorului – este că se lasă manipulaţi de celălalt cuplu ajungând până la distrugere, nu numai a perechii, cât şi sinelui. Acelaşi joc eu – celălalt. Interesant la acest cuplu este doar faptul că stârneşte gelozia celuilalt şi aşa se vede atras în jocul murdar al relaţiei Franz – Rebecca.

Bruckner

Bruckner ca scriitor nu m-a impresionat. Mi se pare că are prea multe dări plătite comercialului: de la micile spoilere narative care te lasă să vezi în ce direcţie se va îndrepta povestea, până la elementele şoc hiper-îngroşate – care au prins foarte bine şi la publicul consumator de Bruckner, şi la denigratori. Dacă aş mai citi o carte scrisă de el? Clar nu. A fost obositor şi murdar.

 Astăzi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naşte din stângăcia lor. Cazi în nenorocire gafând, printr-o suită de gigantici paşi greşiţi. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele suferă de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici măcar scuza fatalităţii.

PS. Motivul handicapatului în literatură ar fi interesant de urmărit.

PPS. Da, l-am citit de la Gazetă. Niciodată nu am avut atâta încredere în el încât să-l cumpăr din librărie.

Pascal Bruckner, Luni de fiere, trad. Vasile Zincenco, Bucureşti, ed. Trei, 2011, 259 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s