Break-up


2009. Te-ai întors acasă de la muncă, mort de foame. Garsoniera e goală, Magda, cea care în mod normal te aştepta acasă, nu e nicăieri şi primul gând care-ţi trece prin minte este nu că iubita te-a părăsit, nu că ea ar fi păţit ceva, ci că îţi face o farsă, că e ascunsă pe undeva. Ipoteza îţi pare atât validă încât o cauţi şi în locuri minuscule în care fizic nu ar fi putut încăpea. Cam aşa începe romanul. Cu o despărţire sau, mai degrabă, o dispariţie. Şi nu, nu este un roman poliţist, nu este nici chiar un roman de dragoste, căci cuplul este şchiop ab initio, rămâne mutilat prin abandonul celuilalt.

Titlul anunţă o reţetă a uitării. Şi, în final, cartea asta oferă: un roman al supravieţuirii în urma unei poveşti de dragoste. Prezintă etapele parcurse pentru a integra despărţirea, pentru a o accepta. Ceea ce face Magda pare soluţia cea mai simplă pentru o despărţire „de succes”: nu mai vreau, îmi iau bagajele şi plec, fără certuri, fără explicaţii, fără regrete. Iar romanul întreg arată cât de greu este pentru cel lăsat în urmă fără preaviz. Andi, bărbatul părăsit, trece prin diferite faze toate în strânsă legătură cu memoria: decăderea, evocarea, regăsirea echilibrului, renunţarea. În primă fază, el încearcă deconstrucţia personajului feminin, îi găseşte defecte Magdei. În esenţă, Andi este tipul dependent de femeia de lângă el. Magda este cea care-l temperează la muncă, cea care-l ajută financiar, cea care-i menţine echilibrul. Fără ea, se produce căderea: masculinizarea spaţiului comun (bere, mucuri de ţigări, fum etc.), renunţarea la sine (aspect exterior neîngrijit), la muncă (nu îşi mai dă interesul pentru subiecte care pot părea importante). Este perioada patologică a despărţirii. Apoi începe reconstrucţia poveştii de dragoste prin amintirile despre Magda, a istoricului relaţiilor anterioare, ambele ratate: cu Luana, bolnavă psihic şi cu alcoolica Andreea. Echilibrul începe în timpul petrecut în gazdă la un protestant şi se continuă cu mutatul într-un spaţiu nou. Iar renunţarea este momentul care-i oferă closure, când are posibilitatea de a vorbi din nou cu Magda şi nu o face, când află că aceasta este plecată în străinătate şi are un copil.

Romanul are suişuri şi coborâşuri. Descrierile Magdei, făcute cu ură sau cu duioşie, sunt delicioase. La fel este şi inside-ul despre meseria de jurnalist de investigaţii într-un oraş de provincie şi despre toate dedesubturile pe care le presupun „demascările” din presă. Cele două planuri temporale dezvoltate paralel, cel al lui eu şi cel al lui el – cum sunt ele numite mai mult în relaţie cu dezvoltarea spirituală a personajului –, dau dinamism lecturii. Dar tocmai cheia cărţii: apropierea de acel EL, detaşarea de eu pentru a se concentra pe exterior, pe ceea ce trebuie făcut pentru a construi relaţia cu divinitatea, uitarea iubirii de oameni prin găsirea iubirii de Dumnezeu sau uitarea iubirii pentru o singură persoană prin descoperirea iubirii pentru toţi semenii… asta nu m-a prins pentru că devine destul de devreme previzibilă (romanul pare tezist, apropiat de scrierile lui Paulo Coelho, care nu este deloc printre autorii mei preferaţi). Mai mult, în afara unor mici scene cu umor, întregul plan care descrie relaţia lui Andi cu prezbiterul Set sau cu protestanţii e lentă, plină de detalii dogmatice care încarcă mult lectura, atârnă aşa ca nişte pietre de moară 🙂 Aaa… şi episodul aşa-zisei revelaţii a credinţei pentru Andi este uşor ridicol şi nejustificat în economia textului (chiar şi în raport cu finalul). Sunt unii care găsesc în această parte a dezvoltării spirituale a personajului savoare cărţii. Pe mine nu m-a prins ca lectură, deşi ca idei ar da ceva greutate cărţii.

Celălalt filon narativ, relaţia dintre Set şi Andi, îmi pare a fi (în ciuda lipsei partiturii conflictuale ce ar fi trebuit asigurate de mizantropul Andi) partea consistentă a romanului. Aici Dan Lungu realizează un veritabil tur de forţă prin firescul şi autenticitatea cu care recompune discursul misionar şi mesajul religios. De altfel, văd în alternanţa vocii narative (Andi este când narator, când doar personaj) o proiecţie la nivel textual a relaţiei dintre om şi Divinitate, dintre „eu” şi „El”.

Marius Chivu, Dragoste & pocăinţă

Una peste alta, m-a impresionat plăcut stilul lui Dan Lungu, hazos şi plin de jocuri de cuvinte, dinamic, te lingi pe degete!

Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie, Iaşi, ed. Polirom, 2011, 299 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.

2 gânduri despre &8222;Break-up&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s