Aşteptare


2004. Cartea asta are un blestem: să aştepte. Am primit-o prin 2005 şi am citit-o abia în 2012. Am terminat-o prin februarie şi scriu despre ea în iulie. E clar o capcană a timpului, dar şi a preconcepţiilor (a venit însoţită de dedicaţia „să nu fi femeia care aşteaptă”).

Povestea nu e originală, am mai întâlnit-o în Un long dimanche de fiançailles: femeia care îşi aşteaptă logodnicul plecat la război. Dar nuanţele (fie şi numai pentru că întotdeauna cartea are infinit mai multe „nuanţe” decât filmul) sunt altele, de la imaginea femeii acesteia misterioase şi neînţelese până la perspectiva tânărului intelectual cu iminentu-i aer de superioritate.

Rusia sovietică cu viaţa ei underground deschide romanul. Un amestec de boem şi depravare, de superioritate faţă de cei care nu cunosc negarea sistemului şi veşnicul complex de inferioritate faţă de occidentali. Personajul este scriitorul în devenire care simte numai propria neputinţă din cauza cenzurii,  a sistemului politic şi a sinelui. Mi-au plăcut mirosurile din această parte, chiar dacă sunt foarte diferite de parfumurile din restul cărţii.

În clipa aceea am avut senzaţia că trăiesc exact scena despre care voiam de mult să scriu: aciditatea înţepătoare a zăpezii, o clădire veche într-un oraş cufundat pe malul Balticii, podul acesta, singurătatea absolută a tânărului ce eram chiar eu, apropierea vocilor atât de familiare, atât de străine, împrăştierea bruscă în ger a ceea ce era dragostea mea pentru o femeie care, chiar în momentul acela, se pregătea să cedeze mângâierilor altuia, perfecta lipsă de însemnătate a acestei fuziuni carnale şi gravitatea ei iremediabilă, rapiditatea derizorie a trecerii noastre prin oraşe, prin viaţa celuilalt, prin neant.

Ieşirea din acest spaţiu se face prin plecarea personajului într-o provincie de lângă Leningrad pentru a scrie o satiră despre viaţa din prvincie. El porneşte de la ideea preconcepută că tot ceea ce se întâlneşte într-un sat izolat, că tot ceea ce ţine de păstrarea legăturii cu trecutul, poate fi satirizat. Dar aici tânărul care se simţea singur printre intelectualii din Leningrad ajunge încetul cu încetul să nu se mai simtă atât de singur printre provinciali, uşor fermecat de ei. Două personaje se remarcă: şoferul de camion Otar şi „femeia care aşteaptă” Vera.

Vera, o femeie trecută de 40 de ani, are o poveste incredibilă: pe când avea 16 ani, logodnicul ei a plecat în război. De atunci, satul a fost părăsit de către tineri, bărbaţii nu s-au mai întors (unii morţi, alţii răniţi), au rămas numai nevestele de atunci, devenite acu bătrâne singure şi neajutorate. Şi ea, cu speranţa că într-o zi logodnicul ei va reveni în sat. Ea nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat cu el şi aşteaptă mereu umbra bărbatului care să apară la fereastră. Ironia face ca acest tânăr idealizat de memoria femeii îndrăgostite să fie în realitatea prezentului „un bătrân fotografiat alături de nepoatele lui, după cum explică legenda. O faţă bucălată, cărnoasă, o privire paternă. Vesta îi e încărcată de câteva şiruri de decoraţiuni. «Un aparatcik sovietic tipic», îmi spun şi aflu din explicaţie că e vorba de un oarecare Boris Koptev, secretar al comitetului de partid dintr-o mare uzină moscovită… «El e… Da, chiar acesta e. Bărbatul pe care l-a aşteptat Vera o viaţă întreagă…» ” – tânărul care lupta pentru idealurile neamului vs. unealta regimului.

Vera, prin fidelitatea ei dusă dincolo de limitele raţionalului, îi fascinează pe bărbaţi, iar tânărul nostru încearcă să găsească tot felul de explicaţii logice pentru comportamentul ei. La un moment dat ajunge să o urmărească suspectând-o că ar avea relaţii pe ascuns cu un bărbat, ceea ce ar fi lămurit problema fidelităţii, ar fi coborât-o în mocirla firii nestatornice. În procesul de demitizare, tânărul ajunge să se îndrăgostească de Vera (profesoara care le coase hainele copiilor săraci, femeia care se lasă pe sine la orice oră pentru a îngriji de bătrâne, intelectuala care ar fi avut o carieră în cercetare, dar s-a întors în sat). Ceea ce este surprinzător este faptul că finalul nu este forţat. Romanul este atât de bine scris încât nu ai o secundă impresia că iubirea dintre femeia matură şi tânărul de 26 de ani s-ar fi putut continua dincolo de coperţile cărţii. În final nu fascinează disperarea tânărului care după ce posedă fiinţa atât de ancorată în trecut, trezit din magia iubirii de necucerit, are imaginea femeii mature care s-ar putea agăţa de el la fel cum se agăţase de logodnicul din adolescenţă. Fascinează faptul că Vera îşi arată încă o dată înţelegerea faţă de celălalt lasându-l pe tânăr să plece. Despărţirea e perfectă, departe de reţetele pe care le oferă revistele pentru femei sau cărţile de dezvoltare personală şi, prin asta, reală: o iubire adevărată include şi aşteptarea celuilalt şi, uneori, renunţarea la celălalt. „Mă priveşte în ochi, îmi zâmbeşte, apoi mă sărută pe obraz şi se întoarce la barcă. Abia după ce vâsleşte o dată, îmi strigă: «Aşa eşti mai aproape de oraş. Ai un tren  la ora unsprezece… Dumnezeu să te aibă în pază.»”

Otar, georgianul afemeiat, voit caricatural prin această trăsătură, dar sensibil şi îndrăgostit în secret de Vera, este un alt personaj interesant al cărţii:

Într-o zi, am făcut imprudenţa să-l întreb cum puteam şti dacă femeia e gata să-mi accepte sau nu avansurile. «Dacă şi-o trage sau nu? a exclamat el, continuând să sucească volanul. Păi e foarte simplu, îi pui o singură şi unică întrebare…» Ca un actor de meserie, a prelungit pauza, vizibil încântat să instruiască un tânăr nătăfleţ. «Trebuie să afli numai atât: dacă mănâncă scrumbie sărată».― Scrumbie? De ce? ― Pentru că, dacă mănâncă scrumbie sărată, i-e sete… ― Şi ce-i cu asta? ― Şi dacă i-e sete, bea multă apă. ― Nu înţeleg… ―Dacă bea multă apă, se pişă, de acord? ― Bun, şi atunci? ― Păi, dacă se pişă, înseamnă că are un sex. ― Asta-i limpede, numai că… ― Şi dacă are un sex, şi-o trage!

Dincolo de fapte, importantă este atmosfera creată între paginile romanului. Tot timpul cât am citit am avut în minte arhicunoscuta sintagmă „realism magic”, senzaţia care-mi rămânea fiind aceeaşi ca atunci când îl citeam pe Marquez (în liceu). Pentru mine poate mai magic pentru că era vorba de magie într-un decor sovietic (nu pierzi din vedere asta chiar dacă nu se insistă decât rareori pe ceea ce ţine de totalitarism). Descrierile sunt savuroase şi simţi fiecare cuvânt (da, nu vezi, simţi):

Iar apoi, într-o dimineaţă, ne-am văzut aburul « Ah »-urilor noastre de uimire împrăştiindu-se în aer – tot frunzişul, până la ultima părăluţă de bronz, căzuse în timpul nopţii. Ramurile negre şi golaşe tăiau, ca nişte şopârle, albastrul uluitor al cerului. Ne-am apropiat, am reuşit să reţinem câteva fraze de circumstanţă (« Ar fi fost prea frumos ca să dureze… »). Dar, coborând spre mal, am văzut că toată acea splendoare arămie a frunzelor reprodusese pe apă arabescurile  ce se destrămaseră pe cer. Apa neagră, netedă şi aceste încrustaţii roşii şi aurii… Un mozaic încă şi mai amplu şi care se lărgea încet sub briză, devenind un baldachin răsturnat, gata să acopere lacul întreg. Privirea era magnetizată de această extindere infinită. O altă frumuseţe se înfiripa, nouă şi insolită, mai bogată decât înainte, mai vie după moartea sa autumnală.

Sau povestirea unui copil:

O citea copilul pe care-l zărisem mai devreme ştergând geamul aburit. Chipul său păstra aceeaşi expresie visătoare, unul din coatele puloverului vechi era complet destrămat, celălalt, printr-un contrast insolit, era ţesut cu grijă. În loc să descrie, vocea sa constata, cu un ton uşor sacadat, ca într-o declaraţie: «Nu pot să vă povestesc ce am văzut şi am trăit».Ieri venind spre şcoală, spunea el, a vrut să evite un drum pe care ploaia îl transformase în pârâu, a intrat în pădure, a ajuns într-o poiană pe care nu o ştia. Iar acolo, călcând pe frunzele veştede, a trezit din amorţeală un fluture care s-a înălţat în aerul rece. Unde va mai găsi el adăpost în timpul furtunilor de zăpadă?Şi atunci l-am recunoscut. Era unul dintre fiii bărbatului care se spânzurase, la începutul lui septembrie, legând frânghia de uşa unei magazii, beţivul despre care plănuiam să scriu o istorioară satirică. Îmi aminteam micul grup al copiilor săi, privirile lor fixe, fără lacrimi, şi fuga buimacă a băiatului acestuia peste un maidan pustiu…

Şi orice aş scrie despre cartea asta, tot e puţin. Aşa că… eu, daca-aş fi ăl de nu a îndrăznit încă să-i citească prima pagină, n-aş mai aştepta… aş citi-o!

Andreï Makine, Femeia care aştepta, trad. Dan Radu Stănescu, Iaşi, ed. Polirom, 2005, 214 pg. 
Cartea poate fi cumpărată de aici.

2 gânduri despre &8222;Aşteptare&8221;

  1. Hmm, de citit. Pe langa „Testamentul francez” si „Iubirea omeneasca” (asta mi-a placut mai mult, chiar foarte mult), n-am mai citit ceva de Makine. Am in plan sa citesc vara asta si „Pe vremea fluviului Amur”, dar lista tot creste in loc sa scada! Poate adaug si „Femeia care asteapta pe lista” 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s