Un dictator şi un hamac


2003. Exact ce îmi oferă vara asta: politică în exces, cu trimiteri dese la totalitarism, şi căldură de nesuportat, care numai la nivelul hamacului din foişor mai oferă câteva adieri plăpânde de vânt.

Deci… să vorbim despre dictatură, că este în trend.

Ingredientele sunt puţine: avem un dictator sud-american, agorafob, care-şi găseşte o sosie. Şi cam atât. Cum se-mpacă agorafobia cu atribuţiile unui dictator care trebuie să cultive cultul personalităţii printre supuşii săi, să facă „băi de mulţime”? păi, nu se-mpacă, mai ales că o vrăjitoare îi prezice dictatorului că va muri sfâşiat de mulţime şi, deşi nu crede de fel în astfel de lucruri, dictatorul devine temător. Astfel intervine sosia: soluţia inedită pentru ca dictatorul să se elibereze de sarcinile pe care le implică funcţia (aici incluzând o eventuală revoltă a poporului) şi să călătorească icognito prin Europa – fără a pierde din vedere ceea ce se-ntâmplă în ţară (el scrie discursurile şi el porunceşte reacţiile sosiei).

Sosia devine o caricatură a originalului: pentru a obţine acest efect sosiile îşi găsesc la rândul lor sosii, „la diferenţă de o câtime”. Cel puţin iniţial, pentru că sosia finală este varianta sanctificată a dictatorului. Jocul sosiilor arată că în cultul personalităţii nu se ţine cont de persoana adulată: sosiile ajung să nu mai semene cu originalul şi, cu toate acestea, poporul nu sesizează acest lucru. A adula presupune existenţa „obiectului” care trebuie adulat, în cazul de faţă conducătorul. Nu contează că acesta nu este cel pe care-l prezintă „posterul”, nu contează că există o diferenţă de o câtime între el şi cel dinaintea lui, nu contează că ei se vor a fi unul şi acelaşi, important este că discursul şi intenţiile rămân mereu aceleaşi (tocmai asta se sugerează prin scrisorile pe care le trimite dictatorul din străinătate). Este o parodiere a realităţii popoarelor care, aflate sub regimuri totalitare, persistă în greşeală de-a lungul mai multor conducători fără reacţiona diferit în actul lor de adulaţie… atâta vreme cât diferenţa dintre ei nu este decât de „o câtime”: Lenin – Stalin – Malenkov – Hruşciov – Brejnev… Îmi amintesc Şi se întoarce vântul, de Vladimir Bukovski, autobiografie unde autorul mărturisea deruta sa din copilărie când în locul lui Lenin, părintele şi protectorul, venea Stalin, care – culmea – avea acelaşi rol. Poporului este deci prea ocupat să-şi venereze pseudosalvatorul, iar conducătorii sunt mereu identici.

Bineînţeles că apar şi alte moduri de manipulare: un fel special de mâncare, bacalhau del mehnino, pe care dictatorul îl dă oamenilor, dar care este atât de groaznic pentru ca aceştia să nu fie tentaţi să-l ceară din nou. Falsa generozitate a conducătorului (propaganda). Sau obiceiul de a-i asculta pe oameni în fiecare seară, replicându-le „ai fost ascultat”, fără a rezolva niciuna din cererile lor (menţinerea cultului personalităţii).

Sosia nu poate scăpa de blestemul lipsei identităţii proprii. Cel puţin prima sosie. Cea care pleacă în America pentru a se face actor, pentru a cuceri Hollywoodul (dictatorul pleacă în Europa, ţara eternelor vacanţe, sosia pleacă în America, ţara viselor neîmplinite). Pleacă şi-l imită pe Charlie Chaplin pe un vapor, el fiind confundat de fapt cu Rudy Valentino de membrii echipajului. În America devine dublura-lumină a lui Valentino şi moare ca alcoolic anonim, vizionând „The Great Dictator” al lui Chaplin şi având revelaţia propriei existenţe, o existenţă de anonim, de ratare a tutror viselor, dar şi de ratare a creării unei identităţi proprii. Mi-a plăcut enorm poveste acestei sosii, poate şi pentru toate referinţele cinematografice.

Şi hamacul?

Hamacul este punerea în abis, intrarea autorului în text. Hamacul este cel în care Pennac îşi construieşte ficţiunea. Într-un articol din The Independent, Pennac mărturisea că întotdeauna a avut îndoieli, dar că acum le stăpâneşte, se distrează cu ele, sunt partenerii lui de călătorie. E clar că îndoielile sunt cele care construiesc această parte a romanului, metaromanul.

La început cele două universuri, cel real şi cel ficţional, sunt separate. Avem povestea dictatorului sud-american agorafob: copilărie (pe scurt), devenire, moarte (ooo… am uitat: moare sfâşiat de mulţime; se-ntoarce acasă pentru că îşi dă seama că sosia deja nu-i mai seamănă, este doar o caricatură a sa – da, are revelaţia caricaturizării – şi-şi împuşcă sosia când aceasta ţinea un discurs în piaţă, în faţa poporului adunat, fiind apoi sfâşiat de mulţimea care-şi răzbună idolul). Urmează o pauză narativă în care autorul, aflat într-o călătorie prin Brazilia, divulgă sursele din realitate care au fost ancorele ficţiunii. Surse recuperate din scrisori către prieteni – falsă autenticitate. Apoi ne-ntoarcem către povestea sosiei – ficţiune. Şi are loc o revelaţie „Of, cât de mult lipsesc femeile din această poveste şi cât aş dori să profit de această pauză, aşezat în hamac, ca să strecor o femeie între paginile de faţă”. Iar de acum construcţia romanului va fi un joc între real şi imaginar, fără a mai fi marcate clar limitele dintre cele două planuri. Personajul feminin, Sonia (în ficţiune plasatoarea care-o găseşte pe sosie moartă în cinematograf – ce-i reuşesc morţile lui Pennac) este ba real, ba pură ficţiune, ba realul în ficţiune.

Despre roman: „Voi, personajele, nu ne tulburaţi simţurile. Nici pe cele ale cititorilor, nici pe cele ale romancierilor care vă examinează. Nu vă lăsaţi nici văzute, nici auzite. E felul vostru de a ne poseda, pe fiecare în parte, în intimitate.” Şi aşa îţi dai seama că dincolo de poveste, care nu are cap şi coadă, care este fragmentată, cheia jocului lui Pennac este personajul, încarnarea lui din real şi relaţia lui cu creatorii (fie el autorul, fie ei cititorii). Şi nu doar unul, nu doar dictatorul, ci toate.

Ce mai reuşeşte Pennac? Să amestece stilurile: în partea dedicată Braziliei aduce a Marquez (puţin din Un veac de singurătate, dar şi puţin din Toamna patriarhului); apoi, în momentele în care recurge la pseudo-acţiune (momentele în care creează scenarii alternative de acţiune pentru personaje) aduce a Saramago (dar mai amuzant).

Finalul romanului? Povestea celorlalte două sosii şi viziunea pe scurt asupra democraţiei: „să înapoieze puterea poporului, să încredinţeze cheia propriei case şi, o dată cu cheia, proprietatea pământului lor, şi o dată cu proprietatea asupra pământului lor, veghea atentă a subsolului şi, o dată cu grija pentru subsol. Obligaţia de a rezista poftelor străine… Asta n-o să înlăture corupţia, dar o să îngreuneze contabilitatea marilor companii: înmulţirea şpăgilor, câţiva incoruptibili pe post de grăunte de nisip în mecanism, curiozitatea ziariştilor, opiniile opiniei publice…”

PS: dacă ai mai citit Pennac (ca mine, care aveam la activ La căpcăunii veseli şi Comme un roman) să nu te-aştepţi să găseşti aceeaşi continuitate sau aceeaşi morală, aici dictatura este joaca de a scrie un roman.

PPS: în The Independent se vorbeşte despre dificultăţile lui Pennac de a stăpâni alfabetul. Seamănă cu povestea lui Blaga despre rostirea primului cuvânt.

Daniel Pennac, Dictatorul şi hamacul, trad. Daniel Nicolescu, ed. Polirom, Iaşi, 2005, 336 pg.
Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Un dictator şi un hamac&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s