Nihil


1956. Când eram în liceu aveam o imensă plăcere în a descoperi metodele de tortură ale comuniştilor pentru a le repovesti apoi în gaşcă, de câte ori se ivea ocazia. Ajunsesem să caut nu numai în mărturii (Gherla, Fenomenul Piteşti), ci şi în cărţi istorice (Banalitatea răului). Sadism.

Deci m-am apucat să citesc Noaptea cu plictis. Nimic nou… ce-o mai putea fi interesant… Şi, la început, ideea asta a persistat: copilul de 15 ani, Eliezer, trece de la viaţa fericită în familie la ghetou şi apoi la drumul spre lagăr, nu am găsit nimic impresionant. Imre Kertész în Fără destin reuşeşte să descrie mult mai bine naivitatea adolescentului care este luat din rutina zilnică şi aruncat într-un context limită. Acolo simţi cum copilul, departe de părinţi, nu conştientizează deloc gravitatea situaţiei, este doar curios să vadă ce i se poate întâmpla şi nu are de apărat decât apartenenţa la gaşca de prieteni alături de care era în momentul deportării. Acolo curiozitatea copilului surprinde detalii interesante din mediu. Aici… nimic, îmi ziceam.

Aaa, da, interesant ar fi Moise Paracliserul, evreul care este luat într-un prim val, reuşeşte să scape şi se-ntoarce să-i avertizeze pe ceilalţi de faptul că într-adevăr germanii vor să-i omoare, să-i extermine. Un pseudo-salvator, pentru că nu este crezut de nimeni, din contră, este considerat nebun: doar speranţa oamenilor că nu se poate ca răul să fie atât de rău, că sfârşitul războiului este oricum aproape. O perioadă de acalmie şi de speranţă, o perioadă în care oamenii mari nu ascultă de propunerile copiilor: Eliezer  îl roagă pe tată să vândă totul şi să plece, tatăl explică de pe postura adultului, cu argumentele necesare (vârsta, familia numeroasă), că mai bine rămân pe loc şi aşteaptă. O şansă unică de salvare de care nu profită. Va mai fi o a doua şansă: când se face evacuarea de la Auschwitz şi tatăl cu fiul au posibilitatea de a rămâne în spital, aleg plece: se zvonea că cei rămaşi în spitale vor fi omorâţi – ordinul lui Hitler ca şi dacă războiul este pierdut, evreii prinşi să fie oricum ucişi până la ultimul –, dar, în fapt, la nouă zile după evacuare, cei lăsaţi în urmă vor fi eliberaţi de ruşi.

Drumul are o imagine memorabilă: încep atrocităţile, care te surprind oricare ar fi cantitatea de atrocităţi îndurate anterior pe cale livrescă. Evreii sunt înghesuiţi în tren (80 într-un vagon), o femeie înnebuneşte şi strigă zi şi noapte că vede un foc ce arde. Imagine premonitorie: la Auschwitz iese fumul din celebrele crematorii. Sinestezia este impecabilă, fumul fiind miros de carne arsă. De foc se leagă şi renunţarea la credinţă: revolta împotriva lui Dumnezeu se produce în momentul în care Eliezer vede cum nou-născuţi sunt aruncaţi dintr-un camion într-o groapă în flăcări. Da, se spune că totalitarismul a fost urmarea revoltei spirituale pornite în secolul al XVIII-lea, s-a folosit de exacerbarea raţiunii împotriva transcendentului, de libertatea individului şi de emanciparea faţă de orice drept care este aprioric, deci necâştigat (Nietzsche, „omul nou”, moartea divinităţii); da, Dumnezeu a murit, pare a spune Elie Wiesel, a murit şi pentru cei din urmă care mai credeau în existenţa lui, evreii. Până la cartea asta nu mi-am pus problema că pentru evrei holocaustul a reprezentat în primul rând un şoc spiritual: cum este posibil aşa ceva dacă cineva, acolo sus, are grijă de noi? Cum poate permite el aşa ceva. Lagărul – un purgatoriu de unde vor ieşi doar cei care-şi păstrează credinţa? Asta ar fi spus N. Steinhardt, cu a lui metaforă a fericirii. Elie Wiesel pare a spune altceva: lagărul – dezumanizare.

Alte scene: în momentul plecării de la Auschwitz, şeful de bloc ordonă curăţenia pentru ca salvatori, „să ştie că aici au trăit oameni, nu porci.” (p. 142) – şeful de bloc era tot un deţinut, o fărâmă de demnitate umană.

Drumul de la Auschwitz până la Buchenwald, lagărul de unde vor fi salvaţi de americani, are un popas, lagărul Gleiwitz, unde deţinuţii sunt îndesaţi în barăci, se calcă-n picioare, o grămadă de schelete care se strivesc unele pe altele, carne, sânge, lipsa aerului. Aici, Eliezer îşi dă seama că sub el este Juliek, un tânăr violonist polonez, şi-l întreabă cum se simte: „Bine, Eliezer… E bine… Aer puţin… Obosit. Am picioarele umflate, e bine să te odihneşti, dar vioara mea… Mi-e teamă… Mi-e teamă… că să-mi strice… vioara… Am… am adus-o cu mine.”  (p. 157) A doua zi, Juliek e mort lângă vioara strivită, deşi în timpul nopţii se auzise Beethoven cântat la vioară (era interzis ca evreii  să interpreteze ceva scris de un compozitor german).

Sursa foto: http://www.patratosu.wordpress.com

De la Gleiwitz se pleacă iar în trenuri. Pe drum, se întâlnesc cu muncitori germani, care nu se arată miraţi de încărcătura trenurilor, dar găsesc un mijloc de a se distra pe seama-i: aruncă bucăţi de pâine în tren şi se uită cum oamenii înfometaţi se omoară pentru firimituri. Scena e cumplită:

„O bucată de pâine a căzut în vagonul nostru. M-am hotărât să nu mă mişc de la locul meu. Ştiam, de altfel, că nu am forţa necesară ca să lupt împotriva mai multor zeci de oameni dezlănţuiţi! Am zărit nu departe de mine un bătrân care se târa în patru labe. Reuşise să iasă din grămadă. A dus o mână la inimă. La început, am crezut că fusese lovit în piept. Apoi am înţeles: avea sub haină un codru de pâine. Cu o rapiditate extraordinară, l-a scos şi l-a dus la gură. Ochii îi străluceau; un surâs, mai degrabă o grimasă, i-a luminat faţa cadaverică. Şi s-a stins imediat. O umbră se lungea lângă el. şi umbra aceasta s-a aruncat asupra lui. Învins, ameţit de lovituri, bătrânul a strigat:

– Meir, micul meu Meir! Nu mă recunoşti? Sunt tatăl tău… Mă doare… Îţi ucizi tatăl… Am pâine şi pentru tine… şi pentru tine…

S-a prăbuşit. Ţinea încă în pumnul strâns bucata de pâine. A vrut s-o ducă la gură. Dar celălalt s-a aruncat peste el şi i-a luat-o. bătrânul a murmurat ceva, a scos un horcăit şi a murit, în indiferenţa generală. Fiul lui i-a desfăcut pumnul, a luat bucata de pâine şi a început să muşte din ea. Nu a reuşit să mănânce prea mult. Doi bărbaţi l-au văzut şi s-au repezit la el. Alţii li s-au alăturat. Când s-au îndepărtat, lângă mine se aflau, lungiţi unul lângă altul, doi morţi, tatăl şi fiul. Aveam şaisprezece ani.” (pp. 167-168)

Acesta este parcursul, Noaptea este un amestec de imagini care se derulează rapid şi de scene statuare, toate ilustrând acelaşi lucru: experienţa limită dezumanizează. Şi asta impresionează chiar dacă este vorba doar de parcursul adolescentului care, de la copilul preocupat de a descoperi tainele cabalei, devine adolescentul ce măsoară timpul în raţii de mâncare (satisfacerea nevoii de mâncare fiind animalică), apogeul fiind momentul când îşi lasă tatăl să moară singur de teama să nu fie prins şi bătut de gardieni.

Termin de citit cartea. Adolescentul, orfan, de mult trecut de naivitatea şi ingenuitatea copilăriei, se descoperă: „Din oglindă mă privea un cadavru” – jocul luptei cu ideea de a ceda morţii, ultima ideea care-mi rămâne din carte. Şi mă duc spre Google. Ştiam despre Elie Wiesel: că e din Sighetul Marmaţiei – i-am vizitat casa memorială –, că a câştigat Nobelul pentru pace. Şi ce-mi oferă motorul de căutare? Cum că ar fi un impostor (şi în română, şi în engleză), cum că nu are celebrul tatuaj pe mână, cum că Noaptea nu ar fi creaţie proprie ci furată cu ajutorul editorului François Mauriac de la un anume Lázár Wiesel, care a fost în lagăr alături de fratele său (nu tatăl), deci că nu merită Nobelul ş.a.m.d. Că tot mă gândeam la dezumanizare…

Elie Wiesel, Noaptea, trad. Lidia Decei, ed. Corint, Bucureşti, 2012, 191 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s