Bogdan Coşa şi pokerul


Poker, Bogdan Coşa2011. Sunt unele cărţi care, odată ce le-ai deschis, te-agaţă şi te trag violent înăuntru. Poker  e o astfel de carte. Cred că s-a citit pe nerăsuflate. Şi cică Bogdan Coşa ar fi la primul său roman (pe blogul lui se găsesc deja fragmente din următorul roman). Aham… ăsta-i momentul în care deja te-ai încruntat şi te gândeşti: Debut? Scriitor român? Ooo… şi zici că e din ăia tineri?! (aici te completez eu: avea 22 când s-a publicat romanul) Păi… e ceva bun de romanul ăsta? Poate fi bun? Ei, şi ăsta-i momentul când mă-ncrunt eu. Pentru că nu-i un răspuns simplu. Adică e uşor să fii cârcotaş şi să spui că lasă impresia de lipsă de focusare sau că nu dezvoltă suficient niciunul dintre nucleele epice pe care le-ar fi putut valorifica sau că  nu are un final bine calculat, că se-ncheie brusc. Oho… cât de uşor mi-ar fi să-ţi răspund aşa, să dau câteva exemple şi gata. Dar treaba e că un roman ca ăsta nu te lasă să fii cârcotaş atât de uşor – vreau să spun că este genul de roman care te-ar bântui dacă l-ai profana astfel 😉

În prima scenă a romanului pătrunzi într-un decor des întâlnit în proza ego: o cameră dezordonată, mucuri de ţigară la marginea patului aşteaptând să fie reaprinse în lipsa unei ţigări virgine. În plus, sunt acele meta folosite şi răsfolosite: citate din Ioan Es. Pop. Nu te impresionează mare lucru, ba chiar te plictiseşte. Dar deja ai pătruns în gândurile personajului principal (Tudor – dar numele-l vei afla mult mai departe în roman, cam atunci când îţi vei fi pierdut speranţa că acel personaj va avea un nume… sau când vei fi ajuns să crezi că e şi ceva autoficţiune în ce citeşti). Şi aici e cheia: vei fi acel voyuer instalat comod în creierul personajului care ascultă cu atenţie tot ceea ce gândeşte Tudor (şi să recunoaştem: ce-i place românului mai mult decât să ştie ce face capra vecinului?). Şi această perspectivă narativă este savuroasă, fluxul conştiinţei fiind foarte veridic, dilatând şi contractând timpul în funcţie de activităţile personajului. Eşti acolo când găteşte orez cu pui, când joacă poker o noapte întreagă, când conduce noaptea de la Braşov la Bucureşti (cât mi-a plăcut tot drumul ăla! parc-aş fi fost eu la volan!). Eşti acolo când se uită în decolteul Andreei, eşti acolo când se ruşinează la gândul că l-ar fi văzut ceilalţi, eşti şi când se uită la picioarele Andreei când ea şofează. Te gândeşti că te-ai plictisi? Hmmm… nu-i deloc aşa, pentru că romanul este chiar bine scris şi se citeşte repede.

Ne-ntoarcem la prima scenă: Tudor se trezeşte, fumează, îşi face o cafea, dar până să se dezmeticească apare Mişu în apartament, care intrase… pe geam (şi mai murdărise şi pervazul, ceea ce-l deranjează pe Tudor). Mişu este distrus: fratele lui i-a furat toţi banii strânşi din jocul de poker (băieţii ăştia fac bani din poker online şi nu numai, legal şi nu prea: au găsit o modalitate de a face bani creându-şi mai multe conturi, Tudor are chiar doi subalterni care-l ajută să-şi administreze conturile). Este chemat Matei în ajutor, băiatul cu relaţii al găştii. Nu, nu te gândi că restul romanului va fi căutarea fratelui trădător pentru că nu asta e important. Plecaţi să-l caute pe fratele lui Mişu, ajung la un joc de poker, acolo îl prind pe unul că trişează, îl bat. A doua zi Tudor va fi căutat de sârbi care vor să-l răzbune pe cel snopit în timpul nopţii. El se-ascunde la Andreea şi  amândoi pleacă împreună la Bucureşti să-l caute pe fratele lui Mişu, informaţii găsind la un guru al pokerului, conştinţă a Andreei. Tot la Bucureşti o regăseşte pe Ada, iubita lui cumva absentă din roman, tocmai când se-ndrăgostise de Andreea. Sfârşit.

Dar nu acţiunea romanului contează, ci personajele. Tudor, deşi este camera care înregistrează totul, rămâne uneori în plan secund. Sunt câteva scene foarte reuşite în care acel stream of consciousness e la el acasă, ca cea din cafeneaua de lângă Aula Universităţii Transilvania (am uitat să-ţi spun că acţiunea se petrece în Braşov, nu?). Dar sunt şi câteva scene în care perspectiva subiectivă este atât de verosimil realizată încât trăieşti în ameţeala personajului: când ajunge dimineţa în apartamentul tipului din Bucureşti, obosit după condus, nedormit, se transmite asta prin detaliile descrise. Scena în care Tudor şi Andreea ajung la ea acasă mi s-a părut ameţitoare în stilul Trainspotting: el surprinde detalii de la ea din cameră, o caracterizează, o compară cu Ada, povesteşte despre Ada, beau wisky, se confesează (trip-uri). Planurile interior-exterior se schimbă rapid, totul e lacunar, verosimil. Şi ajung în sfârşit la Tudor, care e uşor plafonat în activităţile pe care le face cu prietenii, cu iubita (nu am mai zis că nu mai ştie nimic de ea de trei zile, nu?), dar ar vrea să ajungă universitar (are Literele la bază) şi să lase în urmă lumea jocurilor de noroc. La fel de limitată e şi relaţia cu Ada: fascinat de faptul că ea, o fată cu bani şi interesantă ca pasiuni şi ca look (franţuzesc şi colorat), s-a îndrăgostit de el şi i-a fost alături când i-a murit mama; acum nu mai pare atât de interesantă cu pasiunile ei pentru artă, pentru filozofie, pare artificială. Pe de altă parte Andreea e aproape de 30 de ani, dă semne că l-ar plăcea şi e o fată care deja trecută prin viaţă ştie să-i fie aproape. Andreea e sexy (apreciată de toţi bărbaţii), Andreea e băieţoasă, Andreea e cea care-l salvează de sârbi şi află unde e fratele lui Mişu. Mie mi-a plăcut Andreea, m-am lăsat manipulată de Tudor.

Poker e un roman despre cacealmaua cu viaţa. Tudor nu poate hotărî ce drum va alege şi, bineînţeles, ezită: Ada/ Andreea, culcuşul dur-moale al pokerului/ mediul universitar. Cam aşa îmi explic finalul în care Ada (marea absentă a romanului şi prezentă numai acum, dar dormind şi cu spatele la noi) are rolul principal, oprind rătăcirea personajului nostru, reamintindu-i ce este important.

Sunt lucruri la care nu mă gândesc prea des. Locuri pe care nu vreau să le mai văd niciodată. Oameni pe care nu o să-i mai văd niciodată. Trecerea în lumea asta nouă s-a făcut lin, dar ireversibil. Nu mai există o cale înapoi. De acum, orice-aş face, viaţa o să mă poarte în felul ei. (pg. 67)

P.S.: Hmm… o temă de gândire: romanele maturizării din interbelic (proza generaţiei ’30) până în/ versus proza ego actuală.

P.P.S.: Se cam vede că ăsta mi-a plăcut, nu?

Bogdan Coşa, Poker, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 158 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Anunțuri

Un gând despre &8222;Bogdan Coşa şi pokerul&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s