Sunt o babă comunistă sau Dan Lungu partea 2


sunt-o-baba-comunista12007. Nemulţumitului i se ia darul, ştiu. Dar dacă la Cum să uiţi o femeie nu-mi plăcea complicarea firului epic prin acel artificiu al găsirii credinţei în Dumnezeu, Sunt o babă comunistă mi s-a părut simplă, prea simplă. E un fel de „istoria comunismului povestită pentru tineri şi pentru nostalgici”. Hmm… acum că am scris asta îmi dau seama că restul va fi inutil.

Povestea este simplă: Emilia Apostoae e la vârsta la care deja îşi mărită fata – Alice, plecată în Canada, logodită cu un canadian. Romanul începe când Alice îşi anunţă vizita în România, prilej pentru a-l prezenta pe viitorul soţ părinţilor. O a doua scenă a romanului este cea în care adolescenta Emilia, împreună cu familia ei, fac tezicul într-o curte de la ţară (tezicul fiind acel amestec de paie şi balegă folosit iarna la foc în locul lemnelor deoarece este mai ieftin); acum Emilia îşi promite să plece de la ţară, să trăiască la oraş. Ceea şi reuşeşte, ajutată de mătuşa orăşeancă, dar fără aprobarea părinţilor. Aşa deci… sunt vreo 2-3 planuri narative: Emilia din prezent, Emilia – adolescenta şi Emilia – membra de partid. Primul plan narativ este interesant doar prin discursul personajului derutat de societatea în care trăieşte şi nostalgic după societatea pe care a pierdut-o şi în care avea destule beneficii (le înşiră ca argumente), un personaj care se simte mereu din alt decor, dar care trăieşte cu impresia că are dreptate. Al doilea plan prezintă povestea industrializării şi a urbanizării populaţiei de la sate (în visul fetei de a fi „o doamnă”), oraşul fiind prezentat ca un loc paradiziac unde tânăra fată îşi scoate picioarele din amestecul de balegă şi paie pentru a se încălţa în pantofi cu toc, pentru a se duce să muncească la fabrică, având astfel suficienţi bani pentru a-şi ajuta sora de la ţară.

Cel mai interesant mi s-a părut cel de-al treilea plan narativ: cel al muncii în fabrică, deoarece se creează un univers paralel cu cel al comunismului din tranşee, un univers unde muncitorii lucrează doar câteva ore dimineaţa, iar în rest spun bancuri, joacă table, completează rebusuri, beau… şi au salariul cel mai mare pentru că lucrează pentru export. Ei au un nivel de trai bun şi asta-i mulţumeşte. Astfel se justifică nostalgia Emiliei, omul de rând, cel care s-a adaptat şi a supravieţuit unui regim totalitar – triumful mediocrităţii într-un univers absurd, care ascunde abuzuri şi atrocităţi.

Dacă acum aş duce-o jumătate ca pe atunci, aş fi mulţumită. Ce jumătate, pe-un sfert, şi tot aş zice săru-mâna. Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ţi doreai prea multe. Nu ştiu de ce, dar nu-ţi doreai prea multe. Cred că nu ştiai că se pot face aşa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce-mi poftea inima. Beam numai cafea naturală şi ness… Pe-atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi când costau opt sute de lei perechea. Opt sute erau bani, nu glumă! Şi nici nu găseai blugi la toate colţurile… Ei bine, eu am avut! Când ieşeam îmbrăcată cu ei, tot cartierul întorcea capul după mine. Kent şi BT pentru doctori, nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă câteva pachete, în caz că, Doamne fereşte!, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de-un concediu medical. Ba chiar fumam şi eu ţigări dintr-astea bune, pe vremea când mă prosteam, că doar n-am tras niciodată fumul în piept.

Aici este locul de joacă al lui Dan Lungu, unde se întâlnesc anecdote despre Ceauşescu şi unde ironia este la ea acasă. De exemplu, atunci când este anunţată vizita lui Ceauşescu, cel care verifica dacă totul este în ordine merge până-ntr-acolo încât, după ce brazii din jurul fabricii au fost curăţaţi de praf, hotărăşte că aceştia nu sunt suficient de verzi şi cere ca ei să fie vopsiţi.

sursă foto www.romanialibera.roAlergătura personajului între aceste trei planuri narative ajută la conturarea destinului său tragic în ciuda comicului din discursul autorului. Emilia este o inadaptată. Visul tinerei fete de a pleca de la ţară este spulberat de oraşul prezentului care nu-i mai oferă acelaşi lux ca în trecut şi, în timp ce soţul se agaţă de liniştea vieţii de la ţară, ea se încăpăţânează să rămână în oraşul trecutului. Finalul propune acceptarea trecerii timpului şi ilustrează tranziţia spre democraţie a acestor personaje: refuzul participării la vot arătând încă o dată inadaptarea lor. Aici se întrevede însă şi critica societăţii „democratice” actuale. Abia la final se simte condeiul sociologului în ceea ce până acum a fost descrierea cotidianului.

De când se uita sora mea la mine ca la o babă comunistă? De ce amintirile noastre erau atât de diferite? De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii fericit?

Într-un târziu, am adormit.

Azi dimineaţă m-am trezit bătrână.

Mâine? Da, mâine sunt alegerile…

Cred că o să stau frumuşel acasă şi o să… o să găsesc eu ceva de făcut.

PS: Filmul va fi lansat în august 2013 și va fi cu Luminița Gheorghiu, din Moartea domnului Lăzărescu.

PPS: Mi-am achiziţionat deja În iad toate becurile sunt arse, deci urmează partea a treia a documentarului Dan Lungu.

Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, 240 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Sunt o babă comunistă sau Dan Lungu partea 2&8221;

  1. O recenzie foarte interesanta asupra unei carti bune, scrisa in priza cu decoruri ceausiste si regrete postcomuniste. Felicitari. Nu recomand „Cum sa uiti o femeie”, decat pentru cei foarte pasionati de radiografieri protestante cu elemente religioase deosebite :)) Mult succes.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s