Acompaniatoarea


1936. Două idei mi-au rămas în minte citind microromanul Ninei Berberova:

1. este cartea pe care o poţi recomanda oricând unui cititor leneş care ar vrea totuşi să-nţeleagă ce-i cu tehnica manuscrisului găsit.

Adică, dacă prin absurd, eşti la terasă, ai în faţă o bere/ limonadă/ orice bătură de caniculă şi te-ntreabă cineva din senin: „Ăăă… tu ştii care-i faza cu tehnica aia a manuscrisului găsit?” şi, pregătit de o mică prelegere, spui: „Păi, ştii Umberto Eco în Numele trandafirului când…”… „Nuuu, nu-mi spune de Eco, e prea mare cartea aia! Am văzut-o odată-n librărie şi m-a speriat!”. Ei, ATUNCI ai soluţia: „Îţi pot recomanda un roman mai scurt al Ninei Berberova. O broşură.” Da, cam atât de absurdă ar trebui să fie situaţia ca s-ajung(i) să recomand lectura romanului acesta. Şi cam ăsta ar fi singurul motiv posibil.

2. încearcă un artificiu: personajul care ţipă că are calităţi de personaj secundar este, de fapt, eroul romanului. Şi ar fi fost interesant dacă nu ar fi fost insuficient exploatat (sau poate prea vizibil scos în faţă). Acompaniatoarea sopranei trăieşte practic tragedia de a juca rolul eroinei romanului. Cum adică? Păi, după ce o mare parte din roman este evident un non-erou, o „umbră” (cum bine spune Ileana Pârvulescu pe coperta a patra) şi îşi asumă  şi-şi deplânge rolul ăsta, în final alege să facă gestul extrem pentru a ieşi în faţă (în propria sa viaţă şi, poate, în ochii sopranei care îi este şi protectoare). Tot romanul este, pe scurt, o introspecţie slab dezvoltată pentru a evidenţia relaţia dintre acompaniatoare şi soprană, o depersonalizare a adulatorului în faţa adulat.

Elena Popa şi Fatma Mohamed în dramatizarea romanului de Iris Spiridon http://agenda.liternet.ro

Ca o scurtă concluzie, mi s-a părut o carte potrivită pentru era aceasta a reţelelor sociale, în care se alege spoiala de cultură, interesul cultural fiind atât cât îi trebuie individului pentru a-şi gâdila orgoliul de om cult fără a face un efort prea mare. O carte scurtă, care nu dă bătăi de cap, dar care-ţi lasă loc să gândeşti – puţin şi doar dacă vrei. E ca o postare pe Facebook în care distribui o poză cu un citat ce ţi se pare profund. Atât.

În altă ordine de idei, interesant faptul că Nina Berberova este o rusoaică exilată în Franţa, care publică pentru prima dată după împlinirea vârstei de 80 de ani. Şi tot interesant că mai toate personajele ei sunt exilaţi. Informaţiile astea le găsisem pe coperte şi puteam să mă limitez la ele, că erau cumva insolite, nu ştiu de ce am continuat lectura. Aştept cartea ei care o să-mi trezească mai mult interesul.

Nina Berberova, Acompaniatoarea, trad. Irina Mavrodin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, 99 pg.
Cartea o poţi cumpăra de aici.
Anunțuri

Un gând despre &8222;Acompaniatoarea&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s