„Furie”, de Salman Rushdie, sau povestea lui Pygmalion devenit Odiseu


2001. Despre Salman Rushdie ştii deja multe înainte de a-i deschide vreo carte. El a devenit simbolul libertăţii de exprimare după sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui de un tribunal islamic iranian în urma romanului Versetele satanice (1988), socotit blasfemator. Scrie despre asta în Joseph Anton, romanul autobiografic despre fuga de o posibilă execuție din partea fanaticilor religioși. Dar să zicem că vrei să-l cunoști pe Rushdie fără să ai în față un roman de peste 400 de pagini, atunci Furie e ceea ce cauţi: nu este o risipă de pagini, dar conţine suficient din ceea ce ar putea fi considerat „esenţa scriiturii” lui Rushdie. Atenţie doar să nu te laşi păcălit de coperta a patra a cărţii care încearcă să-i dea un iz poliţist: „Undeva în oraş, un ucigaş în serie începe să facă victime printre fetele frumoase şi stilate din mediul exclusivist al celor bogaţi, iar crimele par să coincidă în mod ciudat cu anumite episoade de amnezie prin care trece profesorul Solanka.” Nu este nimic poliţist în cartea asta, este vorba doar despre un destin.

Romanul prezintă povestea lui Malik Solanka, un soţ care hotărăşte să-şi abandoneze soţia şi copilul plecând în America, o ţară a exilului autoimpus pe care, de fapt, o urăşte. Solanka suferă de accese de furie, acestea fiind şi cauza plecării sale. Într-o primă parte a romanului, el este prezentat hoinărind pe străzile New Yorkului, luptând cu crizele de furie care-i provoacă pierderea contactului cu ceea ce se petrece în jurul său. Această parte a romanului este doar un pretext pentru a introduce în scenă personaje cât mai diverse: de la menajera Wladislawa, care bucurându-se de protecţia proprietarilor nu face curăţenie în apartamentele chiriaşilor, dar plictiseşte cu mereu aceeaşi poveste, până la jurnalistul de culoare neagră care încearcă să intre în societatea selectă a albilor înstăriţi, John Rihnehart. „Basmul unui alt străin”, cum numeşte el aceste destine care se intersectează cu ale lui.

Interesant în această parte este felul în care naraţiunea se îmbină cu meditaţiile asupra societăţii contemporane, asocierea trimiterilor literare inserate cu elemente ale realităţii, fiind astfel descrisă ţara exilului. America este eternul melting pot de etnii, de comportamente, de trecut şi de prezent; este nevoia de a poseda şi de a-şi afirma această posesie („visul american”, „bizonul american”, „American Psycho”); este spaima în faţa necunoscutului; este deruta şi depresia, consumul exagerat de antidepresive, încercarea eşuată a omului de a se redefini; este furia. Acesta este locul pe care Solanka îl alege pentru a se vindeca. Ironia este că acest amestec îi oferă exact ceea ce-i trebuie pentru a scăpa de furie. Solanka în America este, în fapt, Odiseu. Călătoria în America îl ajută să se reîntoarcă la familie, deşi scopul acesteia fusese doar să o protejeze de prezenţa sa pentru totdeauna.

Profesorului Malik Solanka renunţă la carierea sa pentru a se dedica unui personaj inventat de el, Isteaţa, o păpuşă care ajunge să aibă un renume mondial. Motivul păpuşii este relaţionat de-a lungul romanului pe de o parte cu motivul lumii ca teatru, Solanka ateul fiind cel care se-ntreabă dacă „există nişte păpuşari care ne fac pe toţi să ţopăim şi să zbierăm” (p. 14). Astfel sunt introduse în poveste trimiteri mitologice la Erinii (Furii) şi la Oreste (fiul Clitemnestrei şi al lui Agamemnon care este bântuit de Furii pentru că şi-a răzbunat tatăl ucis de mama adulterină şi amantul acesteia la întoarcerea de la războiul troian). Astfel Furiile care-l bântuie pe Solanka sunt considerate forţe trimise din exterior pentru a-l pedepsi, pentru a-l manipula – există o parte a romanului în care el chiar crede că ar putea fi suspectul unor crime. Pe de altă parte, se dezvoltă motivul lui Pygmalion, al creaţiei care evoluează la un moment dat independent de voinţa şi aşteptările creatorului său. Ideea care a stat la baza Isteţei a fost ca aceasta să discute cu personalităţi ale istoriei (Galileo Galilei, Erasmus, Schopenhauer ş.a.), rolul ei fiind de a trăi în lumea spiritului. Cu timpul însă Isteaţa este asimilată de societatea consumeristă, devine o idee vândută în prime-time şi adaptată pentru cerinţele mediocre ale publicului, coboară în realitate. De fiecare dată când societatea intervine între creaţie şi creator naraţiunea capătă o dinamică deosebită, ritmul devine rapid şi transformările sunt aproape incredibile: o păpuşă devine invitată a emisiunilor de genul Letterman, este prezentă la premierele filmelor, la prezentări de modă etc. La fel se întâmplă şi cu un al doilea proiect al profesorului, dezvoltat în America, Păpuşile Suverane.

Salman Rushdie

În America, Solanka întâlneşte două femei care îl conduc către împăcarea cu trecutul, cu traumele pe care le avea din copilărie. Gestul de a-şi abandona băiatul este, de fapt, o reeditare a gestului pe care tatăl său îl făcuse când el avea un an, lipsa tatălui lăsându-l vulnerabil molestărilor din partea tatălui vitreg. Romanul este plin de astfel de pierderi: tatăl, apoi cea mai apropiată figură paternă – domnul Venkat, cel mai bun prieten – Dubdub, Rihnehart, Sara, Eleanor. Totul pare să se piardă în preajma lui Solanka. Şi totuşi apare Mila, fata unui poet iugoslav, o primă relaţie a profesorului în spaţiul american. Fata are o poveste asemănătoare cu a lui, fiind molestată de tată şi substituindu-l pe Solanka tatălui mort. Între cei doi nu se petrece totuşi nimic sexual, totul rămânând la stadiul de joc. Cea care îl ajută pe Solanka să defuleze traumele din copilărie şi, totodată, să scape de furie, este frumoasa Neela. În fapt, cele două prezenţe feminine evidenţiază fetişul profesorului pentru păpuşi, pentru că Mila îl atrage în joc îmbrăcându-se ca Isteaţa. Pentru că Neela este din Liliput-Blefuscu (pentru orice cunoscător, spaţiul este clar unul ficţional, inventat aici pentru a ilustra absurditatea luptelor pentru putere în ţările mici) şi, în momentul în care acolo se declanşează conflicte politice ea pleacă să facă un documentar în ţara sa natală. Apariţia Neelei în roman coincide cu momentul în care Solanka munceşte nebuneşte pentru a-şi termina proiectul Păpuşilor Suverane. Această parte a romanului pare a fi o fabulaţie a unui personaj dement tocmai prin faptul că Liliput-Blefuscu nu există şi pentru că Neela se va transforma în Zameen, păpuşa suverană, pentru ca profesorul (Pygmalion) să fie în sfârşit alături de creaţia sa. Şi abia după moartea Neelei el îşi va încheia călătoria, întorcându-se la fiul său.

Din punctul de vedere al naraţiunii, romanul este cumva plictisitor: în ciuda accentelor poliţiste din prima parte, când Solanka se bănuieşte (el pe sine, evident) autorul crimelor împotriva unor fete din înalta societate, povestea este mereu întreruptă de flash-back-uri şi reconstituiri de destine. Iar în final, când realitatea şi SF-ul se amestecă, totul se lungeşte parcă prea fără rost. În schimb, romanul te surprinde cu ironia prin care este criticată contemporaneitatea, fie într-o ţară mare ca America, fie într-o ţară oarecare ca Liliput-Blefuscu.

Salman Rushdie, Furie, trad. Vlad Russo, ed. Polirom, Iaşi, 2012
Cartea o poţi cumpăra de aici.
 

„Furie”, de Salman Rushdie sau povestea lui Pygmalion devenit Odiseu | Hyperliteratura

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s