„Păsările galbene” în colivia războiului


2012. Războiul, o experiență intensă pe care nu ai timp să o procesezi, pe care nu vrei să o interiorizezi, orice reacție fiind o mecanică a supraviețuirii. Și totuși, Kevin Powers în romanul său de de debut, Păsările galbene, reușește să îl transforme într-o poezie a atrocităților absurde. Soldat el însuși în perioada 2004-2005 în războiul din Irak, autorul își mărturisește familiaritatea cu partea întunecată a firii umane (încă din copilărie, la 8 ani, scrie un „roman” western extrem de violent care la maturitate îl face să se mire că nu a fost trimis la psihoterapeut de către părinți; apoi, în adolescență, ia contactul cu poeziile lui Dylan Thomas), astfel reușind analiza subtilă a reacțiilor omului în fața unei experiențe brutale.

„În ce stranie tăcere funcţionează lumea asta”

Scurtul roman – atunci când argumentează de ce romanul nu este unul cu un număr mare de pagini, Powers spune că în paginile acestuia i se cere cititorului să participe la o experiență „pretty awful” și că nu a vrut să-l târască după el mai mult decât era necesar – are doar două personaje centrale. În decembrie 2004, când sunt încă în New Jersey la instrucţie, Daniel Murphy (Murph) are 18 ani abia împliniţi, iar John Bartle (Bartle) are 21. Acestora li se adaugă sergentul Sterling care este deja „bătrân” la cei 24 de ani ai săi, el având în plus și experinența frontului. Între Murph şi Bartle se leagă o prietenie care are la bază supravieţuirea (Sterling, pentru a-l proteja pe Murph, i-l dă în grijă lui Bartle), tocmai aceasta fiind sursa dramei: înainte de plecarea în misiune, Bartle îi promite mamei lui Murph că îi va aduce fiul acasă. Steling, care vede scena dintre soldat şi doamna Murphy, reacţionează violent trântindu-l pe Bartle la pământ. Este primul moment în care cititorul devine conştient de naratorul extradiegetic, acea voce care-şi reaminteşte întâmplările trecutului încercând să stabilească momentele cheie care ar fi putut schimba ceva. În finalul romanului, soldatul Bartle, aflat într-un spaţiu închis, face un semn cu creta pe un perete pentru fiecare întâmplare pe care şi-o aminteşte. Fiecare dintre capitolele cărţii sunt astfel de linii, de urme, lăsate pe un zid. Piese de puzzle puse una lângă alta, dar nu neapărat îmbinate care urmează memoria (acel stream of consciousness). Un du-te-vino prin diverse momente ale instrucției, ale luptei în Al Tafar (modificare a numelui regiunii Tal Afar unde a luptat Kevin Powers), ale întoarcerii acasă.

Bartle este naratorul şi doar din perspectiva lui este motivat gestul înrolării: „Dusesem vieţi mărunte, animate de dorul pentru ceva mai substanţial decât drumurile de ţară şi visurile meschine. Aşa că ajunseserăm aici, unde viaţa nu avea nevoie de nicio elaborare şi ceilalţi urmau să ne spună cine să fim” (p. 35). Aceeași dependență este inclusă și de metafora din titlu legată de o întâmplare pe care Murph o povesteşte la un moment dat: tatăl său adusese acasă de la mina unde lucra doisprezece canari în colivie pe care îi eliberase în speranţa că aceştia vor profita de libertate; canarii însă, după ce au zburat şi au cântat pentru puţin timp, s-au aşezat în tăcere pe coliviile care le ţinuseră captive. Murph se minunase de tăcerea lor. Păsările galbene devin astfel un simbol al soldatului care nu trebuie să ia nicio decizie dincolo de ceea ce i se comandă. Dar, aşa cum va spune Bartle: „În cele din urmă, a trebuit să învăţ că libertatea nu este acelaşi lucru cu absenţa simţului răspunderii” (p. 33).

Războiul. Este, în final, tăcere. Întrebările pe care le au soldații înaintea plecării pe front rămân fără răspuns. Cum ai putea să descrii ceea ce nici tu nu-ți poți explica. „Trebuie doar să vă străduiți mai mult. Să găsiți în voi partea aia nașpa” (p. 40). Tăcerile se adună odată cu atrocităţile în faţa cărora nu te poţi exterioriza. Sterling este ghidul celor doi soldați în mecanica supraviețuirii. El excelează în moarte și brutalitate, el este autoritatea. Nu o dată blocajul lui Bartle în fața focului inamic este trecut prin îndemnurile sergentului Sterling la a omorî, a ținti inamicul și a apăsa pe trăgaci. Totul mecanic. Totul încercând să-și inducă ideea că victimele sale nu mor din cauza gloanțelor trimise de el, ci din cauza celor trimise de ceilalți.  Într-o livadă, un soldat în agonie căruia doctorii se chinuiesc să-i bage măruntaiele înapoi în corp. În oraș, șobolani alungând un câine jigărit care devora un leș pentru a-i lua locul. În elicoptere, soldați cărora li se dezlipește pielea sau cărora le cad membrele după ce au fost surprinși de o bombă. Pe pod, un cadavru eviscerat și transformat în bombă care explodează, iar hălcile de carne se-mprăștie trebuind să te eliberezi de fragmente de picioare care se lipesc de tine. În capelă, o doctoriță blondă, zdrobită în urma unui raid – un înger cenușiu însângerat. Cum să reziști acestei acumulări de cadavre care îți șoptesc numai că tu încă nu ești printre ele? Trecându-le sub tăcere. Comportându-te ca și când ele fac parte din banalitatea cotidianului, asta în ciuda intensității lor pe care Murph o aseamănă cu un accident de mașină, momentele de când realizezi ce o să se-ntâmple până te ciocnești de mașina cealaltă. Neajutorare, iminență a morții, posibilitate a supraviețuirii. Strategia pentru supraviețuire a celui cu simțul binelui-răului este dedublarea, dezumanizarea până la conștientizarea simțului ridicolului în faţa realităţii oferite de război: „Mă simțeam ca o caricatură. Ne amăgeam că eram puternici” (p. 77).

„Vor muri oameni. E o chestiune de statistică”

Un joc pe care Murph și Bartle îl folosesc ca falsă-supapă este număratul morților. Cifre și atât. Greșeala lui Murph este să uite asta: tânărul din livadă este cel căruia îi luase fața la rând la popotă, doctorița blondă este o urmă de compasiune în marea de atrocități, este posibilitatea de alege. Așa se naște în capul lui Murph ideea că ar putea să aleagă libertatea, să fie acasă. Și cedează. Pleacă din tabără, gol şi cu mintea rătăcitoare. Pentru Sterling şi Bartle, care-l găsesc, cadavrul lui Murph este cel mai cumplit dintre toate cele întâlnite: aruncat de pe o minaretă, e zdrobit, lovit, tăiat, cu ochii scoși, urechile și nasul tăiate și capul mai este atașat de corp doar prin vertebre. Promisiunea de a-l aduce înapoi va fi încălcată cu totul. Sterling și Bartle hotărăsc să-l lase pe Murph să-și găsească odihna în apele râului care trecea pe lângă minaretă. Același râu pe care ar fi alunecat până în Kuweit de unde ar fi fost preluat și îmbălsămat, transportat în State și, înainte de înmormântare, mama lui ar fi cedat și ar fi ridicat capacul sicriului pentru a-și vedea ultima dată fiul. Iar imaginea aceea i-ar fi rămas în minte pentru totdeauna. Nu, râul va fi doar o soluție pentru ca doamna Murphy să fie protejată.

Moartea este însă digerată în mod diferit. Bartle se gândise că o astfel de moarte trebuie ascunsă de ochii tuturor. Şi totuşi doamna Murphy caută răspunsul, vrea să știe exact ce s-a întâmplat cu fiul ei (aceeași curiozitate de care o feriseră cei doi). În final, mama face destule valuri încât să se pornească o vânătoare de vinovaţi, iar Bartle este arestat. Fie bănuit că și-ar fi ucis prietenul, fie numai pentru că nu a respectat protocolul în ceea ce privește recuperarea cadavrului. Acuzațiile nu contează: el se simte oricum vinovat că nu a observat momentul în care Murphy a cedat, că nu a împiedicat nebunia prietenului său, că l-a lăsat la greu.

Pe de altă parte, jocul numerelor este un prilej pentru autor să ridiculizeze războiul, să evidenţieze lipsa oricărui rost al acestuia. Un război fără finalitate, un război al cărui scop iese din sfera de înţelegere a soldaţilor. Referindu-se la musulmani, sergentul Sterling spune la plecarea în misiune: „A fost ideea lor. Ar trebui să se sinucidă, nu să ne omoare pe noi” (p. 40). Soldaţii sunt instruiţi să considere că în război supravieţuiesc dacă sunt uniţi, că războiul îi uneşte şi îi ţine împreună. Dar moartea unuia dintre ei presupune supravieţuirea celuilalt, toţi fiind doar un număr ca oricare altul, o parte din statistică. Până la un moment dat, ai impresia că prietenia dintre Bartle şi Murphy ar fi fost imposibilă în afara războiului. Că acesta chiar este „the great unifier”. Numai că tot războiul este cel care distruge orice posibilitate de prelugire a acestei legături unice în afara sa, soldaţii făcând totul pentru a uita, ajungând până la gesturi extreme. Chiar şi Sterling, mașinăria de război, se sinucide.

„Dispăream”

Interesantă este lupta pentru supraviețuire care continuă după întoarcerea acasă. Lupta cu amintirile. Încercarea de a-ți goli mintea de tot pentru a putea sta liniștit. Scufundarea în apele râului, uitând să mai ieşi la suprafață. Sentimentul de confort psihic între pereţii închisorii şi de disconfort în sânul familiei sau în preajma prietenilor. Bartle nu-i poate povesti mamei lui ce s-a întâmplat în deşert, pentru că pentru cei de acasă acel loc este doar o realitate geografică. De asemenea, acasă el nu poate povesti ce s-a întâmplat cu Murphy, rezultând astfel măcinarea interioară în a păstra măcar pentru sine vie memoria prietenului său.

Atenție la descrierea cărții care anunță că sunt surprinse „cu acuitate” efectele războiului asupra familiilor lăsate acasă. Reacțiile familiilor sunt observate doar cu vederea periferică: o schiță a reacției mamei lui Bartle, o încercare de prezentare a luptei interioare a doamnei Murphy.

Având masteratul în poezie, Kevin Powers reuşeşte să ilustreze lirica războiului şi a revenirii după acesta. Culorile sau sunetele din mediu sunt refugiul personajului din realitatea războiului. Sunt razele de lumină din întuneric. Şi merită să descoperi toate aceste oaze inserate în naraţiune. Pentru descrieri îl recomand. Nu numai pentru că este un excelent roman de război.

Kevin Powers, Păsările galbene, trad. Daniela Rogobete, ed. Polirom, Iaşi, 2013, 200 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s