Oglinzi


http://cafeagratis.ro

Femeia în fața oglinzii… femeia care se privește, descoperindu-se… sună banal dacă rezumi motivul oglinzii doar la această cercetare a eului fizic. Femeia în fața oglinzii este femeia care caută să se descopere în vâltoarea destinului. Este femeia care nu se simte împlinită în căldura rolului social de nevastă și de mamă, femeia care caută să se împlinească prin ea.

Trei femei trăiesc această dramă a neîmplinirii inefabile. Anne este o tânără care trăiește în Bruges, în perioada Renașterii. În ziua căsătoriei sale (mătușa care o crescuse credea că promisiunea de a avea grijă de nepoată însemna să o căsătorească), femeile din familie îi fac rost de o oglindă, comoară de care se bucurau doar doamnele de viță nobilă în vremea aceea. Este momentul când se zărește pentru prima dată: „trăia o senzație ciudată: chiar dacă nu zărea nimic neplăcut în oglindă, nici nu găsea ceva familiar, contempla o străină. Chipul său inversat, văzut din față, dintr-o parte sau de la spate, putea la fel de bine să fie al ei sau al alteia, nu-i semăna deloc”.  Hanna, o tânără proaspăt căsătorită cu un nobil din Viena începutului de secol XX, fără a se uita în oglindă, simte că este diferită, că nu este femeia secolului ei, care nu se poate desăvârși „ca femeie decât în brațele unui bărbat” și „scuipând bebeluși din pântec”. Acceptă totuși rolul, simțindu-se o marionetă care face numai ceea ce vor ceilalți, care nu vorbește despre sine, îi ascultă pe ceilalți și astfel este foarte apreciată de înalta societate. Anny, o actriță din Hollywoodul actual, își zărește propria reflecție într-o oglindă și gândește sincer „Cine-o fi parașuta asta?” Abia când observă că parașuta îi imită gesturile își dă seama că ea este cea din oglindă. Iar „în clipa în care s-a recunoscut, a slobozit un nechezat.” Bineînțeles, Anny se abandonează pe sine în orice înseamnă substanță stupefiantă și în orice înseamnă abandon carnal. Anne, Hanna și Anny… deja se observă că, deși sunt separate, au ceva în comun.

Deși captive în propriile existențe, cele trei femei încep căutarea. Dintre cele trei povești, cea a Annei este cea care ia prim-planul prin izul ei de insolit. Anne, fata superbă, virgina care fuge de căsătorie, descoperă o comuniune neașteptată cu natura, tradusă ca o comunicare brută, lipsită de traducerile cunoașterii dobândite prin studiu, cu Creatorul tuturor, cu Dumnezeu. Ajunge la mănăstire, își găsește libertatea spirituală după care tânjea, dar orgoliul celor din jur – al monseniorului care se autoflagelează pentru a-și demonstra credința pură în divinitate în  și al verișoarei sale care este geloasă pe frumusețea fetei – fac ca ea să fie arsă pe rug pentru vrăjitorie într-o perioadă în care a renaște însemna a descoperi noi religii, deci a te teme de orice era nou (bine, ieșirea din întunericul Evului Mediu ar fi însemnat renunțarea la astfel de practici). Celelalte două povești, cea a femeii măritate și cea a divei, mai alerte ca stil, sunt lipsite de atmosfera liniștită, diafană, a Renașterii. Sunt mai apropiate de actual, împrumută ușor din ritmul vieții moderne. Aici e una din reușitele lui Schmitt, stilurile parcă se separă pentru a evoca înmugurirea renascentistă, boemul începutului de secol XX sau blițul vremurilor noastre.

Femeie înseamnă sexualitate, o carte despre femei nu putea să ignore carnalul. Trei tipare feminine sunt ilustrate: virginitatea, frigiditatea, abandonul. Din punct de vedere social se conturează diferențele în raportarea femeii la carnal: în Renaștere, tânăra fecioară intră la mănăstire pentru a-și păstra puritatea; în burghezia vieneză, actul sexual este modalitatea prin care se ajunge la procreare (o presiune atât de mare din partea anturajului ca tânăra soție să facă un moștenitor, încât aceasta ajunge să creeze inconștient toate simptomele unei sarcini, ajungând până la momentul în care i se rupe apa); iar în prezent este desfrâu (o oarecare independență a lui Anny care alege să nu se prețuiască, să se ofere oricărui bărbat pe care îl întâlnește fără a-și mai aminti măcar cu cine a fost sau în ce context, cu o detașare totală de actul în sine). Dacă Anne este o teză din punctul de vedere al sexualității, la Hanna și la Anny se observă o evoluție. Anny va experimenta dragostea din carnal, se va atașa sentimental și abia apoi se va dărui bărbatului. Hanna este abordată din punct de vedere psihanalitic: frigiditatea este rezultatul subconștientului interpus între ea și partener, odată ce își cunoaște partenerul nu mai cunoaște plăcerea.

Francezii au o semantică savuroasă. Două verbe être şi paraître, a exista și a părea, a exista prin. Ele rezumă condiția femeii de a exista prin ceilalți, de a nu exista prin sine, de aici și căutarea celor trei eroine. Întrebarea este: reușesc ele în final să își găsească esența? poate este doar o impresie, poate Schmitt, în încercarea de a surprinde esența feminină își arată dramul de misoginism implicit oricărui orgoliu masculin, dar senzația este că soluțiile găsite de cele trei eroine rămân în sfera acelui par-être. Anne se abandonează misticismului, dezvoltă un cult al naturii ciudat în vremurile tulburi de ieșire din limitatul Ev Mediu… și astfel apare la ea dorința oarbă de a-i vindeca pe ceilalți, un altruism mesianic. Hanna se dedică psihanalizei, împlinirea de sine prin ascultarea celorlalți, prin vindecarea subconștientului celorlalți. Anny se transformă din actrița care acceptă roluri frivole, deci de succes, în actrița care caută profunzimea rolului pe care îl joacă… o deconectare totală de propriul eu, un abandon de sine până la identificarea cu un altul, cu personajul. Nu, femeia nu se mai supune condiției sociale, se rupe de căsnicie, refuză rolul de mamă, dar nu se realizează prin sine, ci tot prin celălalt. Detașarea de sine persistă, indiferent de specificul secolului – misticism, psihanaliză, cinematografie -, drama femeii este împlinirea prin dependența de ceva din afară. (Spre deosebire de geniul masculin care se realizează doar pin sine, care emerge din interior spre exterior chiar în ciuda unui context potrivnic). Și cum orice altă femeie poate fi o oglindă a ta…

Eric-Emmanuel Schmitt, Femeia în fața oglinzii, ed. Humanitas Fiction, București, 2015, trad. Daniel Nicolescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s