Rețeta romanului de dragoste (1): David Nicholls

2011. Romanul de dragoste este cea mai sigură cale către succes. Trebuie doar să păstrezi un fir narativ cât mai simplu, pentru a nu-ți încurca prea tare cititoarele, și să asiguri suspansul, pentru a-ți asigura recenziile de tipul ”nu am putut lăsa cartea din mâini”. Este rețeta Sandra Brown, cea care i-a adus blamări lui Mircea Cărtărescu pentru De ce iubim femeile din prejudecată (sau a priori, cum spunea latinul). Hmmm… teoria asta pare a fi fără cusur… dacă mai adaug și faptul că romanele de dragoste sunt adesea de duzină, target-ul lor fiind să asigure vânzările și atât. Doar că am citit de curând două astfel de romane și se pare că rețeta nu mai este aceeași și că romanul de dragoste poate ieși de sub eticheta facilului.

O zi

 

La acest roman contează foarte mult punerea în scenă, ridicarea și lăsarea cortinei. Pentru că asta ar fi ingredientul pentru crearea suspansului. O zi.  Se începe cu anul 1988, anul în care cei doi termină facultatea și petrec o (primă) noapte împreună. Ceea ce ea, Emma, sperase și pe el, Dexter, îl ia prin surprindere. Colegi care doar s-au intersectat în timpul facultăţii și abia după petrecerea de absolvire ajung să fie împreună. Stau de vorbă, îmbrățișați, el o privește și se-ntreabă de ce i se pare frumoasă urâțica de lângă el. Încă de la prima descriere a Emmei, făcută de Dexter în timp ce aceasta doarme lângă el, îţi dai seama de legătura nescrisă care este între ei, dar Dexter are nevoie de 20 de ani pentru a se hotărî că o vrea. În primă fază, cei doi sunt oricum conştienţi că nu pot avea decât noaptea asta pentru că el, băiatul bogat, plănuiește să călătorească pentru un an, să cunoască lumea înainte de a se decide ce va face cu viitorul de altfel luminos care i se deschide în față. Ea nu are dreptul să-și ia o vacanță, ea este o fată de condiție modestă, dar care vrea să schimbe lumea prin idealismul ei, ea visează cu fiecare răsuflare la ce va realiza în viață, ea vrea să fie scriitoare. Este momentul acela al vieții când drumurile se ramifică în fața ta și le privești cu emoție și neîncredere… sau cu o ușoară aroganță, în cazul lui Dexter. Aici cade pentru prima dată cortina, iar restul cărţii devine o revizitare a celor doi mereu în aceeaşi zi, singura variabilă care se schimbă fiind anul. Din 1988 până în 2007. Iar perechea este mereu reîntregită. Fie că sunt scrisorile pe care cei doi și le trimit cât Dexter este plecat și Emma călătorește la rându-i cu o trupă de teatru sau este chelneriță într-un restaurant cu profil mexican, fie că este vorba despre o vacanță pe care cei doi o petrec în Grecia, fie că este vorba despre numeroasele relații ale lui Dexter sau despre căsnicia lui sau poate chiar de relația Emmei cu un comedian, fie că nu-şi  mai vorbesc o perioadă. Și mereu îți este permis să vezi numai un crâmpei din ceea ce ar fi viața celor doi: aceeași zi de 15 iulie, an de an, din 1988 până la începutul anilor 2000.

„Am crescut împreună”

În tot acest timp, cei doi evoluează, romanul fiind un bildungsroman. Cei doi adolescenți sunt în finalul romanului doi adulți de 40 de ani. Emma, tânăra studentă cu note mari și cu ferme convingeri socio-politice, rătăcește în primii ani după absolvirea facultății pentru ca apoi să devină profesoară, o meserie în care se simte apropiată de elevi, dar care tot nu o satisface pe deplin, scopul ei fiind acela de a deveni scriitoare. Și în final va reuși o combinație a celor două: va scrie literatură pentru adolescenți și astfel va avea un mare succes, fiind și ecranizată. Dexter este un rătăcitor, el va avea o carieră în televiziune care se va stinge destul de uşor, iar depravarea care vine la pachet cu această carieră îi va aduce dezaprobarea familiei şi chiar pe a Emmei, pierzându-și treptat statutul de privilegiat al destinului. În cele din urmă, amândoi îşi lasă amprenta unul asupra celuilalt: Emma, tânăra critică şi perorantă devine o mică burgheză, cu haine cumpărate de la Paris şi tunsori scumpe. Dexter, tânărul arogant şi instabil, obişnuit cu succesul facil obţinut din imaginea lui în societate, devine micul întreprinzător de succes cu speranţe pentru o viaţă domestică fericită. Şi amândoi cunosc împăcarea sufletească izvorâtă din acceptarea faptului că viața este complicată și că trebuie să te mulțumești cu ceea ce ai – un fel de doctrină carpe diem. Iar atunci când Emma este întrebată cum s-au cunoscut, răspunde: „Am crescut împreună.”

Faptul că subiectul romanului se întinde pe o perioadă atât de lungă (fapt care nu plictiseşte prin strategia de a povesti o singură zi din fiecare an) este o găselniță bună pentru atragerea cititorilor deoarece o mare parte empatizează astfel cu personajele. Asta se întâmplă și pentru că naratorul omniscient le lasă nu rareori locul celor două personaje și pentru că stilul indirect liber este introdus cu ușurință atunci când este cazul. Pe parcursul romanului, privirile pline de speranță îndreptate spre oportunitățile care li se deschid celor doi se transformă, la final, în priviri nostalgice regretând capriciile din tinereţe şi compromisurile pe care viaţa i-a obligat să le facă, oricine putând astfel să se identifice cu Emma (mai ales) sau cu Dexter.

Tot o strategie de marketing este transformarea personajului feminin în personaj semi-pozitiv, în eroină, deși scriitorul este un bărbat. Personajul feminin este cel construit pentru a fi susținut de cititor, pentru a empatiza. Îmi și imaginam pe măsură ce citeam, cercuri de lectură alcătuite din gospodine care-l înfierau pe Dexter și-i plângeau de milă Emmei (da, ştiu, scena este împrumutată din filmele americăneşti). Doar în câteva momente, Dexter câștigă simpatia cititorului: când se găsește în ciuda strădaniilor sale într-un mariaj care nu pare să funcționeze. Și acesta este fix momentul cel mai aproape de formarea cuplului Dexter – Emma.

Romanul este  unul tezist, axându-se pe teoria sufletelor pereche. Este descrisă exact acea căutare a celuilalt pe care Platon o descrisese în mitul androginului. Dexter și Emma sunt două jumătăți ale aceleiași ființe originare și sunt conștienți de asta de fiecare dată când sunt împreună, dar mai mult și atunci când sunt despărți sau parte al unui cuplu care nu-l include pe celălalt (de aceea mi-a plăcut noua copertă propusă de editura Litera, care ilustrează căutarea fragmentată în care cititorul este doar voyeurul). Emma este genul de fată care, oricât de perfectă ar fi, nu va avea suficientă încredere în sine pentru a-și mărturisi complet și fără ocolișuri iubirea față de Dexter. Se nasc astfel desincronizări ale stărilor celor doi care-i țin departe unul de celălalt, blocați în relația de prietenie, când ei, de fapt, își doresc altceva (pe rând sau simultan, dar mereu cu teama de a se mărturisi). Finalul este o imagine idilică a lui Dexter împreună cu fiica lui, în căutarea timpului pierdut şi a păstrării amintirilor vii, ceea ce susţine şi mai mult ideea că Emma este sufletul său pereche.

Deci este clar un roman comercial. Şi prinde bine la publicul tânăr, am văzut multe recenzii făcute pe bloguri de puştoaice. Dar nu-i poţi ignora principalul atu: structura care te provoacă să descoperi evoluţia, mai întâi a poveştii şi apoi a personajelor. Practic eşti mereu cu pas în urmă şi trebuie să recuperezi. De asemenea, sunt interesante şi schimbările de perspectivă, chiar dacă acestea subminează stilul pentru că nu se păstrează până la final diferenţierea clară între stilurile personajelor şi al naratorului obiectiv, acesta din urmă fiind ușor ironic (nu asta era miza oricum). Și cel mai important punct forte al romanului este vitalitatea și umanitatea personajelor, pe care le îndrăgești și alături de care trăiești fiecare pagină.

Pentru leneși, filmul:

David Nicholls, O zi, trad. Monica Dinu, Ed. LITERA, Bucureşti, 2012, 386 pg.

Cartea poate fi cumpărată de aici.