Pseudo


2012. Te aşezi în faţa unei cărţi. Titlul ei, Morţii Mă-tii. Ştii deja despre ea că este un texcrement (am aflat despre asta de aici, când m-am hotărât să cumpăr cartea), ştii că este un roman fracturist/ douămiist (cum s-or mai numi ei!). Câteva lucruri sunt clare: o să-ntâlneşti mult REAL (sau autenticitate, pe care interbelicii o găseau în experienţă, iar douămiiştii o găsesc în limbaj indecent), o să-ntâlneşti EXPERIENŢĂ (sau autoficţiune). Da, ştiu, nu sunt lucruri noi, sunt roata şi mersul pe jos.

Titlul are deja o poveste. În 2010, autorul s-a ambiţionat să anuleze lansarea din cauză că apărea cenzurat în „Morţii Mă-…” în programul Târgului Gaudeamus, unde urma să se lanseze (asta-mi aminteşte de articolul ăsta unde autoarea menţionează Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte este explicit). Organizatorii motivaseră că nu promovează subcultura. Autorul mărturiseşte însă că titlul a existat chiar înainte ca romanul să aibă o formă finală, fiind cel care avea suficientă putere pentru a reprezenta cartea, dar şi pentru  „a scăpa de proşti”, pentru a înlătura „impostorii” care nu-l înţeleg. În final, romanul apare în 2012. Titlul pare a se potrivi textului şi pentru că anunţă una dintre coordonatele romanului, moartea, dar şi pentru că MM este generaţia pe care o sintetizează un cristian.

Primele două părţi sunt o combinaţie de ludic şi macabru. Câteva scene rămân memorabile: un pisoi primit de la bunic este spălat cu grijă, stors „cum stoarce mamaia rufele” şi pus la uscat pe sârmă – nu supravieţuieşte bineînţeles şi, în aceeaşi zi în care-l adusese nepotului, bunicul trebuie să-l ducă într-un sac la gunoi; un sicriu cu Adiţă, un copil din bloc care căzuse în gol de la etajul şapte în puţul liftului, este scăpat pe scări şi cadavrul fiind cu craniul cusut va avea creierii împrăştiaţi pe casa scării; jocurile din cartier care se transformă în adevărate exerciţii de vandalism; un sicriu pentru soţ trimis mamei sectoristului din cartier, obişnuită să primească „atenţii de mărimi şi dimensiuni felurite”. Da, totul se-nvârte în jurul morţii. Copilul la început se teme de moarte. La bunici, de câte ori trece mortul pe stradă se iese din curte cu mic cu mare, ceilalţi copii aleargă după mort pentru a lua colivă, el se ascunde sub masă, în camera cel mai puţin umblată, cea mai rece din casă (acea cameră care este „păstrată” parcă pentru morţii casei). O teamă care-l vulnerabilizează în faţa copiilor (care râd de el, simţindu-se superiori în curaj). Şi pe care o depăşeşte cu timpul, se familiarizează cu moartea când aceasta ajunge aproape de el, mai întâi prin bunic şi apoi prin tată. Cu excepţia lui Cristi, bunicul este singurul personaj al cărţii, cu prezenţă de spirit, ataşat de nepot, înverşunat împotriva ginerelui, el este cel care dă sfaturi şi care sfârşeşte tragic alungat de ginere din casa în care trăise toată viaţa, pasat de la o fată la alta (un fel de rege Lear care se bese învăţând engleză de dragul nepotului). Totul din perspectiva naivă a copilului care nu vrea să gândească dincolo de acţiunile celor din jur, o naivitate cenuşie, reală. Apogeul este a treia parte, partea dedicată morţii tatălui, blocajul agonizant şi lipsit de reacţii al celui care aşteaptă ca părintele său să moară fiind surprinsă excelent în scris.

Textul este fragmentat, pare un volum de proze scurte (unele dintre ele fiind în timp publicate pe blogul autorului). Mici intruziuni în text ale naratorului-matur sunt tot artificii ale fragmentarismul (că tot vorbeam mai sus de autenticitate, doar nu găseau MMiştii modalităţi noi de realizare a acesteia), păstrându-se cumva paradoxal cursivitatea textului: ai impresia că eşti în faţa unui stream of consciousness neregizat.

După primele trei părţi romanul se fute. Odată cu sosirea în Grozăveşti, ludicul este înlocuit cu misoginismul şi vulgarul – ce ţi-e şi viaţa asta! Universul copilului nu este unul lipsit de vulgarităţi: ţâţele lui Cici, prima ejaculare, discuţiile dintre băieţi despre cum se fac copiii, limbajul, dar naivitatea e perdeaua care acoperă totul, care-ţi asigură ţie, cititor, dulcea postură de voyeur. Obscenităţile din universul copilului devin obsedante în limbajul studentului, atât de vulgar încât simţi nevoia să fii exorcizat după ce termini de citit. Este o problemă de estetică pe care nu aş vrea să o aduc în discuţie, deşi am citit cronici de întâmpinare ale romanului care apără abuzul de injurii (de la Paul Cernat şi Alex Goldiş, până la Cosmin Ciotloş), deşi ştiu că arta pură ca Fecioara Maria e kitsch nu mai este verosimilă. Da, Arghezi a descris cadavre „Cu toţii-s în pieile goale,/ Au bube cleioase pe şale,/ Noroaie de sânge pe piept şi picioare./ a morţii atroce şi grea impudoare/ Dezvăluie cinic ce vor,/ În viaţă organele lor” (Dimineaţa); da, Cărtărescu a scris „La rândul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfârcul matern, din care supsese odată certitudine şi ocrotire” (Orbitor 3). Mie astea-mi spun mai multe decât îmi spune un cristian prin „doar mă rog să-mi vină, să mă cac împrăştiat, să-i bag capul sub curul meu băşit şi să creadă, beată cum devine, că face duş când mă ia diareea. Nu-mi vine, NU ÎMI VINE, deci se va reporta, poate data viitoare nenea Dumnezeu îmi dă dublu.” Pentru mine, orice tex(cremen)t e digerabil (sloganul englezilor: în literatură anything goes sau, pe înţelesul tuturor: mănânc oricând căcat) dacă îmi provoacă oleacă de plăcere (în spaţiul ficţional, plăcerea este să-mi pună mintea pe rotiţe, să lase loc de mişcare imaginaţiei). un cristian nu reuşeşte nimic de genul, limbajul te zgârie gratuit pe retină. Aaa, e marca generaţiei! Ştiu, am citit şi Chiva, şi Şchiop. Sunt totuşi curioasă unde se opreşte realitatea şi unde începe literatura, pentru că eu am considerat întotdeauna literatura adăpostul minţii în faţa neajunsurilor realului, universul unde eu mă izolez. La fel, mă întreb până unde opera de artă este stăpâna cititorului numai pentru că ea trebuie să reprezinte un anumit curent. Oare cititorul nu este cel care creează şi schimbă orizontul de aşteptare al operei de artă (Jauss)? Şi atunci, numai pentru că un scriitor sau un grup de scriitori aleg să scrie aşa pentru a fi pe gustul publicului, nu înseamnă că se ratează dacă publicul este cel care se îngreţoşează atunci când citeşte?

Dar, ziceam, nu asta vreau să aduc în discuţie, ci faptul că în final se comite greşeala numărul unu a unui autor de roman: cititorul este considerat prost. Da, accept pactul cu cititorul, accept discuţia cu autorul sau cu oricine este trimis să-mi vorbească în numele lui. Dar când tu-autor începi să-mi arăţi mură-n gură că scrii un texcrement, că scrii despre generaţia MM (că MM este de fapt scrierea romanică a lui 2000) deja se cam fute conversaţia. Poate-oi avea eu o manie a supraaprecierii, dar nu-mi place să-mi scoţi în ochi lucruri pe care deja le-am văzut la tine-n text (sau pe care le ştiam de când am cumpărat cartea). În plus, un cristian supralicitează fragmentarismul şi amestecul de stiluri. Şi, de data aceasta, se pierde, lasă în urmă căminul, pe Chiva şi teoretizează texcrementul, generaţia. Nu simţeam nevoia parantezei în poveste. Dar acest autoproclamat personaj literar auxiliar alege să fie exponentul generaţiei MM şi să teoretizeze romanul douămiist (la un moment dat stilul este acela al unui manifest). Cristi, personajul, este lăsat complet de-o parte, o etapă care s-ar fi vrut lucidă din existenţa sa pierzându-se într-un discurs halucinogen tribut dat generaţiei – de ce perioada facultăţii trebuie să pară mereu în strânsă legătură cu stupefiantele? Legătura cu Cristi se face când acesta se angajează (insistându-se cam mult pe detaliile cu privire la jobb) şi intră în viaţă. Da, cred că e evident: e un roman al formării, dar asta nu contează chiar atât de mult.

Iar finalul romanului, acel THE END pentru care-mi ţin respiraţia eu, cititorul, şi ăla-i al naibii de fără rost. Un punct pus la nimereală într-o existenţă anostă. O fi deschis, la pretenţiile lui un cristian, dar parcă văd că o să cadă în plasa lui Andrei Ruse şi o să-l rescrie de două-trei ori. Mi-a plăcut: receptarea romanului merge pe ideea că un cristian nu era chiar personaj literar auxiliar, ci era chiar membru al generaţiei douămiiste, chiar dacă nu publicase încă nimic (via Ciotloş). Să vedem până unde se merge cu acest pseudo(-nim, -personaj, -scriitor).

un cristian, Morţii Mă-tii, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2012, 313 pg.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Pseudo&8221;

    • Ţi-aş spune să o citeşti, pentru că puncte nevralgice sunt şi ar fi bun un feedback. Dar mi-e să nu fie o pierdere de timp: sigur nu e „în genul” tău şi nu e tocmai cartea pe care aş recomanda-o cuiva cu inima deschisă.

      Apreciază

  1. Dacă literatura este adăpostul minţii în faţa neajunsurilor realului atunci nebunia este o formă de literatură? Mai mult, cineva fericit şi împlinit pe toate planurile nu va putea crea ceva literar sau artistic?

    Apreciază

    • Îmi place cum pui problema (mai ales că bufonul/ nebunul este personajul meu preferat din literatură). Eu mă gândeam la literatură din punctul de vedere al cititorului, cel care-şi găseşte în universul ficţional un univers paralel pentru a evada. Dar, dacă priveşti din perspectiva biografiei scriitorului, lucrurile sunt într-adevăr mai interesante (de la „turnul de fildeş”, la autoficţiune).

      Când am citit ce ai scris tu, două exemple de astfel de scriitori mi-au venit în minte: pseudo-nebunul Eminescu şi fals-alcoolicul Bacovia (el intră în categoria fericit şi împlinit în ciuda percepţiei generale, deşi mă-ntreb dacă există într-adevăr ACEA stare de fericire şi împlinire). Sunt însă unii care au ajuns la concluzia că biografia nu ar trebui luată atât de mult în seamă atunci când este vorba de literatură, tocmai d-aia acum se vorbeşte şi despre teoria receptării.

      Apreciază

    • De mult timp nu am mai citit o carte, ba chiar nu sunt o persoană citită aşa că mi-i scuza, presupun, dacă că n-o să încadrez corect în contextul lor referinţele culte sau literare pe care le faci. Dar presupun că bufonul/nebunul la care te referi este mai mult avatarul transcendenţei sau al libertăţii totale, neînţelese de o lume anchilozată în dogme şi prejudecăţi, decât al alienatului în sens propriu, medical. Eu în schimb chiar la acesta din urmă mă refeream, pentru a-ţi invalida premisa cu refugiul minţii. 🙂 E adevărat însă că n-am realizat că te refereai la cititor, în cazul căruia afirmaţia ta e de bun-simţ.

      Legat de partea a doua, eu mă gândeam la români, care n-au fost scutiţi de neajunsuri de-a lungul istoriei lor, şi care totuşi nu au produs o literatură superioară, spre exemplu, celei ruseşti.

      Apreciază

      • Şi eu ar trebui să mă scuz, m-a luat valul: ţi-am zis că mi-a plăcut unde duceai (duci) discuţia. Pe nebun l-am adus în zona mea de confort, pentru că nu ştiu ce literatură ar produce un alienat mintal (nu am vrut să sesizez răutatea 🙂 ).

        Da, e chiar interesant cum un neam de „opresaţi ai istoriei” nu a profitat de asta pentru a crea ceva remarcabil în plan estetic. „Vicisitudinile” au funcţionat ca scuză pentru dezvoltarea complexului de literatură minoră. Şi eu cred că încă funcţionează aşa prin ceea ce se-ntâmplă cu literatura din timpul comunismului, care este uneori subapreciată (în totalitarism şi cenzură nu poate fi vorba de estetică – parcă Manolescu are ipoteza asta). Pentru că argumentul tău este foarte valid: din aşa o istorie trebuia să iasă ceva estetic (dacă e să mă gândesc tot la comunism, noi n-am avut nici un Kadare, nici un Kundera, nici un Soljeniţîn, din păcate).

        Apreciază

      • Pe de altă parte, când ai permanent grija zilei de mâine poate nu ai timp de meditaţii pe tema nemuririi sufletului… Iar în ce-l priveşte pe Eminescu, am auzit că e foarte greu de tradus în alte limbi.

        Apreciază

      • Da, Eminescu mi se pare un paradox: prin cum a valorificat limba română la vremea aceea este model de a scrie pentru ceilalţi poeţi, dar tot prin asta este greu de tradus la adevărata lui valoare. Dar Facultatea de Litere din Italia îl studiază, asta m-a surprins când am aflat.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s